REFERINŢE


        Situarea în lumea folclorului, în spaţiul cultural al satului - înţeles ca depozitar şi expresie a unei vechi civilizaţii - se datorează originii sale ţărăneşti, dar şi opţiunilor sale ce au avut un sens polemic, vizând afirmarea valorilor culturii naţionale. Apelul la conceptele, simbolurile şi stilistica populară a avut, la începutul anilor ’60, meritul de a se opune canoanelor academiste, formulelor unui realism îngust înţeles. În sculptura în lemn, păstrează o anume prospeţime a cioplitului, tăieturile largi animând prin efecte luminoase suprafaţa volumelor. Acestei modalităţi sculptorul îi adaugă uneori şlefuirea atentă, îndelungată, subliniind robusteţea unor forme. Extrăgându-şi motive din universul culturii populare (Somnul ţăranilorFete din OaşBocitoarele), artistul realizează totodată şi compoziţii alegorice (Stihiile trecutuluiStihiile războiuluiMuzaPoeziaRecolta). Sculptează şi o serie de „portrete mitologice”, în care personaje cu o anume identitate istorică fuzionează cu mitul şi legenda (DecebalBălcescuCreangăGogaSadoveanuHomerSocrateMichelangeloFaustDeceneu). În pictură, se distinge prin desenul viguros şi prin coloritul viu, amintind de xilogravurile populare şi de pictura pe sticlă. 
 
Constantin Prut (2014)
Dicționar de artă modernă și contemporană, ediție în curs de apariție la Editura Polirom, Iași, 2015

        Un artist tânăr, care abia rupe câteva cuvinte ungureşti, face cunoştinţă, prin intermediul unor traduceri, cu poezia febrilă, clocotitoare a lui Ady Endre, e prins de vârtejul irezistibil al omului de geniu şi modelează, după câteva fotografii şi descrieri, portretul fiului lui Gog şi Magog. E ceva izbitor de crud şi de dur în această sculptură. Ea îţi încleştează sufletul întocmai ca versul lui Ady, ca poezia aceea atât de adevărată în duritatea ei şi atât de plină de tensiunea unei forţe străvechi.

K.K.Y., „Kolozsvári Friss Ujság” (Cluj), ianuarie 1933

        Sculptorul Vlasiu trebuie să aibă o dureroasă afinitate cu viaţa lucrurilor, cu lumea lor geologică ori vegetală. Dintr-o bucată de piatră viaţa se desprinde inevitabilă. Ai impresia că acolo a fost de la început şi n-ai văzut-o.
        Un copac simplu, liniştit, cu trunchiul obişnuit, popular, cu crengi naturale şi repetate, e transformat într-un trup torturat, cu braţe întinse cu disperare. Imaginea e impresionantă. Christul există în trunchiul copacului şi dalta artistului a urmărit cu înfrigurare formele. Procesul interior e asemănător halucinaţiei; e în acelaşi timp o organică voinţă de a înţelege materia şi de a interpreta viaţa întâmplătoare.


Iosif Iliu, în: „Gazeta” (Bucureşti), 4 ianuarie 1936

        Sculptorul Ion Vlasiu, cunoscut publicului bucureştean încă de acum doi ani, dintr-o expoziţie pe care a avut-o la „Hasefer”, aduce în această iarnă rodul unui talent plin, al unei cercetări de laborioasă şi asiduă muncă artistică. Sculptura lui, de o noutate şi o forţă încă necunoscută, vine să revoluţioneze în sensul cel mai profund, cel mai autentic, concepţiile pe care lumea noastră şi le-a putut forma despre sculptură. Arta lui e o creştere impulsivă, dinamică, a formei, coordonată într-o disciplină largă a ordinei naturale; a ordinei cosmice.

M. R. Paraschivescu, în: „Dimineaţa” (Bucureşti), 9 ianuarie1936

        Iar dintre cei tineri un Ion Vlasiu este negreşit un nume care va depăşi mult provincia noastră /…/. Dacă n-am menţiona decât numele unui Ladea, Ciupe, Tasso Marchini, Ion Vlasiu, Catul Bogdan, Nicolae Brana şi încă plastica ardeleană modernă ar merita o atenţie deosebită.

Mircea Eliade, în: „Universul literar” (Bucureşti), 23 septembrie 1939

        Vlasiu are mai multe coarde la arcul său. Unii ar fi poate înclinaţi să zică: prea multe. Nu e şi părerea mea, rămas încă sub farmecul spovedaniei mele din Am plecat din sat. Ca sculptor d-sa a debutat mai anii trecuţi luptând cu mari dificultăţi. Acum lumea îl cunoaşte şi-l apreciază. Pe atunci figurile sale aveau ceva nelămurit, şters şi dureros, fără o muchie, fără o formă bine definită. Acum, din contră, fiecare trăsătură din faţă este subliniată, apăsat desenată, când de o umbră puternică, când de o dâră de lumină. Pe acest drum artistul va face noi descoperiri, desigur; el se găseşte încă pe o linie care corespunde mai exact temperamentului său. Portretul bunicului, al lui Goga (deşi nu tocmai asemănător) au viaţă. În pictură ce ne izbeşte este coloritul şi desenul, inspirate de primitivismul icoanelor pe sticlă. Vlasiu se pricepe însă să prelucreze în chip personal un motiv împrumutat artei populare. Totuşi, preferinţa noastră merge în primul rând la sculpturi.

Prof. G. Oprescu, în: „Universul” (Bucureşti), 2 februarie 1942

        Scriitor, pictor, desenator şi sculptor, d. Ion Vlasiu pune în toate câte întreprinde îndrăzneală de concepţie şi voinţă de înfăptuire, literatura d-sale, puternică şi sinceră, a fost remarcată de la început şi a venit să dezvăluie încă o latură a unui talent robust de vizionar plastic.
        D. Vlasiu a debutat ca sculptor şi s-a afirmat prin curajul cu care tăia suprafeţele şi volumele aşezându-le în spaţiu nu atât ca forme frumoase, ci ca expresii sufleteşti. Fie că ciopleşte un portret ori un câmp decorativ, se ţine de realitate atât numai cât să-i poată servi la desprinderea miezului, sensului ei de existenţă. Restul cât încape în transpunere îi aparţine, îl reprezintă ca dezlegător de taine, de înţelesuri şi de atitudini. Sculptura d-lui Vlasiu e prin urmare expresionistă (...)


Tache Soroceanu, în: „Citadela” (Bucureşti), 22 februarie 1942

        În luna februarie a fost deschisă într-una din sălile Dalles expoziţia sculptorului şi pictorului I. Vlasiu. Ne-am regăsit încă o dată în faţă cu puternicele şi expresivele modelaje, în care recunoaştem ceva din energia şi dârzenia caracterului ardelenesc, adus prin opera sculptorului la o nouă manifestare şi conştiinţă de sine. Busturile lui Horia, Cloşca şi Crişan par a fi tot atâtea colţuri de stâncă prăvălite de pe înălţimile Munţilor Apuseni şi în aspra tensiune a trăsăturilor lor, deopotrivă cu a sculptorului, care se reprezintă pe sine, într-un impresionant autoportret, energii mult încercate îşi strigă voinţa lor de viaţă...

Tudor Vianu, în: „Revista română” (Bucureşti), 1 martie 1942

        Atât în sculpturile, cât şi în picturile expuse la Dalles în decursul acestui an, d. Ion Vlasiu s-a prezentat într-un mod cu totul impunător. Chipurile de eroi ardeleni, deşi lucrate pe linie realistă, ca adevărate portrete, aveau şi o măreaţă semnificaţie, datorită felului în care artistul sapă piatra şi plămădeşte pământul, ştiind să accentueze adâncimea privirii plină de doruri, încruntarea frunţii, visarea buzelor, robusteţea volumului, articulaţiile şi încordările esenţiale. Albeaţa pietrii săpată şi brăzdată demiurgic luminează parcă martiriul lui Horia, Cloşca şi Crişan. Piatra şi bronzul par însufleţite, străluminate de o forţă prietenă lor, ce le lasă toată tăria şi nobleţea materială. Cioplitorul pare frate cu pietrele, cărora le cere să exprime doar chipurile acelora cu sufletul pietros şi dur, în stare să înfrunte şi să înlăture apele şi vânturile vrăjmaşe...
        În guaşe şi uleiuri, d. Ion Vlasiu cultivă viziunea fragedă, decorativă şi oarecum schematică a iconografiei populare, din care scoate minunate compoziţii, care uneori par icoane pe sticlă sau fresce vii din biserici de ţară. Pasta e plină de sevă şi materialitate, având parcă o calitate florală, un duh vegetal, ceea ce face ca şi cele mai simple compoziţii, în care perspectiva şi volumul nu interesează, să pară totuşi concrete, vii, fragede.


Petru Comarnescu, în: „Revista Fundaţiilor” (Bucureşti), august 1942

        Este neîndoios că temperamentul d-lui I. Vlasiu este dramatic, profund dinamic, uneori elocvent şi de o dârză retorică, alteori de un lirism de cântec gingaş cu spaime de vis şi unduiri de leagăn. Acordul tainic dintre mamă şi copil, frângerea poetică a trupului, chemările îngenunchiate sau senzuale ale cărnii, fulgerarea durerii de dincolo de viaţă, alături de afirmările dârze ale bărbăţiei, puterea eternă a gliei, în afirmări brutale de trunchi noduros, de piramidă primitivă, alături de potenţarea alegorică a eroismului, a jertfei de sine, a simbolurilor naţionale, iată temelia d-sale.
        Dincolo de semnificaţiile de ideologie simbolică ale epocii, dincolo de talazurile dramei umane contemporane, d. Vlasiu merge spre adâncirea tâlcurilor mute şi esenţiale, pentru ca această sculptură de neobişnuit talent să se poată închega tot mai organic.


N. Argintescu-Amza, în: „Bis” (Bucureşti), 23 ianuarie 1944

        Un cap ori o figură în sine poate fi un lucru la fel de insignifiant ca şi relatarea unui fapt oarecare în vorbirea curentă; (capul ori figura) pot primi semnificaţie şi frumuseţe, numai dacă artistul descoperă în ele şi realizează cu ajutorul lor o structură formală. Dintre artiştii secolului XX, marii maeştri francezi, rusul Archipenko, elveţianul Hans Arp, românul Brâncuşi, au făcut încă un pas spre puritatea formei. Ei nu caută construcţia formală pe trupurile vii, ci încearcă s-o surprindă în sine, detaşată de realitatea obiectuală. Astfel ajung la acele forme originare, strămoşeşti, care seamănă corpurilor simple, produse de forţele naturii, asemenea unei pietre, rostologită, tăvălugită şi şlefuită în cursul a milioane de ani, până să primească aspectul ei de astăzi.
        În cadrul nostru mai restrâns, Ion Vlasiu este acela care reprezintă o asemenea concepţie artistică.
        Despre sculptura lui pe care o reproducem aici (Peştele, marmură) în zadar ne-am întreba de exemplu ce anume reprezintă? Delicatele unduiri ale formei originare, ca şi accidentele, ritmurile învălmăşite ori înghesuite, asemenea celor din natură, creează aici forma pură, la fel ca îngânarea muzicală ce premerge cuvintelor unei poezii. Artistul parcă nu face altceva decât ajută ca natura să-şi desăvârşească opera asupra pietrei, începută de forţele universului în urmă cu milioane de ani. Tot în acest fel se plămădeşte în flacăra neliniştii chipul lui Hamlet, ca şi Capul de femeie în majestatea stâncii.


László Gyula, în: „Utunk” (Cluj), 1946

        Există în arta lui Ion Vlasiu o unitate de gândire şi sentiment ce s-a invederat de la primele manifestări şi s-a continuat mereu, ajungând acum la acest spor al maturităţii, la acea concentrare sintetică, ce rezumă căutările, frământările şi soluţiile unei îndelungate activităţi, începută cu expoziţiile din 1932 şi 1933 la Târgu Mureş şi Cluj, continuată apoi cu alte expoziţii la Bucureşti şi Cluj, Timişoara şi cu una la Paris (1938, pictură). Sculptor, pictor şi scriitor, redactând cu temeinică pricepere şi cronici de artă sau studii de estetică privind arta populară - Ion Vlasiu, intrat în conştiinţa publică în special ca sculptor, s-a străduit mereu să lege arta cultă de izvoarele populare. În acest sens, el poate fi situat - fireşte, cu diferenţierile şi chiar opoziţiile cuvenite - pe marea linie Brâncuşi - Paciurea - Anghel - Ladea în sculptură şi pe linia Ghiaţă - Ştefan Dimitrescu - Ţuculescu în pictură.

Petru Comarnescu, în: „Tribuna” (Cluj), 6 aprilie 1967

        Sculptorul iese dintr-o mare familie de artişti, din acea permanentă familie care a dat cuvântului nostru pe Ion Creangă, şi culorilor noastre icoanele pe sticlă şi este semnificativă viziunea în care ni-l restituie pe marele povestitor, închipuit cu faţa luminată de imaginea basmului pe care-l desenează cu mâini masive în ochii mari de uimire ai pruncilor adunaţi ca nişte ulcele împrejur. Această imagine se poate identifica cu imaginea sculptorului însuşi, a povestitorului cu dalta care ne duce cu el în lumea de vis a plăsmuirilor sale, oferindu-ne mereu bucuria unor descoperiri unice.
        Există în expoziţie două autoportrete, realizate la o mare distanţă de timp, care stabilesc însă nişte puncte fixe, nişte constante autobiografice ce determină drumul creaţiei lui Vlasiu. În primul, ochii mari ai copilului de ţăran se deschid cu candoare spre o lume pe care încă nu o înţelege, acea lume imensă şi nebănuită de dincolo de hotarele satului şi de poveştile bunicii. Celălalt, tăiat în piatră aspră, vulcanică, cu planuri categorice, ce au când străluciri metalice, când rugozităţi de magmă răcită, este un portret al maturităţii virile, cu chipul luminat parcă de flacăra unor mari întrebări.


P. Frâncu (Francois Pamfil), în: „Familia” (Oradea), aprilie 1967

        În măsura în care întreaga artă modernă a lumii îşi caută azi rădăcinile, cum o demonstrează tot veacul al XX-lea din istoria artei, propunerile româneşti, de la Brâncuşi înainte acreditate cu semnul valorii omologabile universal, au şanse să-şi găsească ecou în alte părţi ale lumii. Să nu uităm că în al patrulea deceniu al acestui veac, când Paciurea se stingea, Ion Vlasiu era dintre cei ce constituiau sâmburele viitoarei dezvoltări a artei româneşti statuare: inovatorii, în acest domeniu, se numeau Romul Ladea, Miliţa Petraşcu, Mac Constantinescu, Ion Grigore Popovici; câţiva, între care Vlasiu s-a ilustrat cu primele lucrări - expoziţia din 1932 de la Târgu Mureş.

Ion Frunzetti, Ion Vlasiu, Editura Dacia, Cluj, 1973, pp.7 - 8

        Până în prezent, comentatorii artei lui Ion Vlasiu au spus lucruri importante mai ales în legătură cu registrul său grav şi cu atenţia sa la valorile perene. Dar, dintr-un portret integral Ion Vlasiu nu putem omite o altă constantă şi anume instinctul jocului, improvizaţia ludică realizată cu o siguranţă picasiană în sensul atât de celebrei formulări „eu nu caut, găsesc”. Putem spune că găsirea eficace este o particulară formă de prescurtare a muncii artistice, este lenea de randament ridicat a marelui harnic Ion Vlasiu.
        De altfel, această găsire eficace îi este caracteristică încă în perioada începuturilor din deceniul patru. De la dadaişti la suprarealişti, estetica „obiectului găsit” are, în arta secolului XX, o îndelungată tradiţie. „Găsitele” lui Ion Vlasiu sunt întâmplări, jocuri ale naturii la care sculptorul are de adăogat colaborări minime, tocmai actul găsirii este acela care asigură semnătura de artisticitate în cazul unor pietre expresiv şlefuite sau a unor crengi spectaculos contorsionate. Cooperarea cu „mama natură” este primul semn al unei sensibilităţi de artist modern primitivizant. (Încercăm acum şi o lectură din perspectiva actualului interes internaţional pentru neo-fovi, pentru aşa numita „pictură violentă” şi pentru autorii de „instalaţii” provizorii.)


Mihai Drișcu, în: „Arta” (Bucureşti), nr. 4, 1984

        ...Translaţia între arbore şi erou (în sensul generic pe care termenul îl presupune) este realizată în mod firesc, dar, în egală măsură, perspectiva se poate inversa atunci când himera se disimulează, mimând structurile copacului. Stihiile trecutului aparţin imageriei basmului prin inventivitatea formei, îmbinând accidentele naturale ale lemnului cu accentele care punctează ritmul intim al compoziţiei. La fel Himera sau Întâlnirea de secole, în care structurile trunchiului de copac (aproape în stare brută la aceasta din urmă) generează acel spaţiu al neliniştii şi îndoielii, specific universului fantastic. Prin contrast, atunci când Vlasiu conferă identitate precisă plăsmuirilor sale, acestea translează firesc spre dimensiunile eroului. Homer sau Deceneus, Socrate sau Martirii de la Bălgrad fac parte dintr-o astfel de categorie, chiar dacă trăsăturile particulare sunt reduse până la esenţialitatea măştii (nu trebuie uitat însă că masca este atributul zeului sau al eroului într-o seamă de credinţe primitive, că ea este cea care îl relevă ca atare privitorului neavizat).

Călin Demetrescu, Ion Vlasiu, Editura Meridiane, 1984

        Vlahu / Vlasiu era un ţăran îmbrăcat „domneşte”, un talent foarte original, de o vigoare rustică impresionantă, plin de surprize, mereu nou în ideile ce le dezvolta, un autodidact, care se orienta uluitor de just în problemele de artă...

Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990
 

Bibliografie și referințe critice:

1. Dicționare și enciclopedii:
Barbosa, Octavian, Dicţionarul artiştilor români contemporani, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976.
Cebuc, Al; Florea, Vasile; Lăptoiu, Negoiță, Enciclopedia artiştilor români contemporani, vol. III, Editura Arc 2000, Bucureşti, 2000.
Deac, Mircea, 50 de ani de sculptură, OID.ICM, Bucureşti, 2000.
Drăguţ, Vasile, Medalioane în cerneală, Meridiane, Bucureşti, 1988.
Enciclopedia Italiana, Fondazione Giorgio Treccani, Roma, 1976.
Enciclopedia universală britanică,  Litera, Bucureşti, 2010
Filip, Paul, Bellu. Panteon Naţional, ediția a II-a, Bucureşti, 2001, p. 123.
Grigorescu, Dan, Dicţionarul avangardelor, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
Ionescu, Radu, Despre pictura şi sculptura românească, Editura Maiko, Bucureşti, 2002, 2003.
Prut, Constantin, Dicţionar de artă modernă şi contemporană, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002.
Svetlov, I., Sovremenaia rumânscaia sculptura, Moskva, 1974.
Turner, Jane (editor), The Dictionary of Art, 34 volume, Macmillan Publishers Limited London and Grove’s Dictionaries Inc. New-York, 1996.
Vollmer, Hans, Allgemeines Lexikon der bildenden Künstler des XX. Jhs, E.A. Seemann Verlag, Leipzig, 1961.

2. Monografii, albume:
Demetrescu, Călin, Ion Vlasiu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1984.
Frunzetti, Ion, Ion Vlasiu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1973.
Grigorescu, Dan, Ion Vlasiu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1970.

3. Lucrări generale, antologii, memorii:
Blaga, Lucian, Luntrea lui Caron, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
Cârneci, Magda, Artele plastice în România 1945 - 1989, Editura Meridiane, București, 2000.
Comarnescu, Petru, Pagini de jurnal, 3 volume, ediţie îngrijită de Traian Filip, Mircea Filip şi Adrian Munţiu. Prefaţă de Dan Grigorescu, Editura Noul Orfeu, Bucureşti, 2003.
Florea, Vasile, Arta românească modernă şi contemporană, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982.
Florea, Vasile, Istoria artei românești, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2007.
Frunzetti, Ion, Scrieri. Prietenii mei artiştii, Editura Europolis, Constanţa, 1997.
Grigorescu, Dan, Idee şi sensibilitate. Direcţii şi tendinţe în arta contemporană românească, Editura Meridiane, Bucureşti, 1991.
Grozdea, Mircea, Arta monumentală în România socialistă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1974.
Grozdea, Mircea, Arta monumentală în România socialistă, ediţia a II-a, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987.
Irimie, Cornel; Dumitrescu, Florentina; Paleolog, Andrei, Arta lemnului la români, Editura Meridiane, Bucureşti, 1975.
Lăptoiu, Negoiță, Incursiuni în plastica transilvană, vol. I - II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, 1987.
Oprescu, G. (coord.), Artele plastice în România după 23 August 1944, Editura Academiei, București, 1959.
Oprescu, G., Sculptura românească, ediția I şi ediția a II-a, Bucureşti, 1953, 1965.
Pintilie-Teleagă, Ileana, Timişoara între tradiţie şi modernitate. Pedagogia artistică în secolul al XX-lea, Editura Brumar, Timişoara, 2006.
Rus, Alexandra, Sculptura românească în lemn în sec. XX. Colecții clujene, Muzeul Național de Artă Cluj, 1998.
Schileru, Eugen, Scrisoare de dragoste, Editura Meridiane, Bucureşti, 1971.
Țoca, Mircea, Şase decenii de plastică militantă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981.
Țugui, Pavel, Sculptorul Ion Vlasiu despre Brâncuşi, în Dosarul Brâncuşi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
Zaciu, Mircea, Teritorii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976. 
Zaciu, Mircea, Ca o imensă scenă, Transilvania, Bucureşti, 1996.

4. Articole în reviste de specialitate:
Vida, Gh., în: „Vatra” (Târgu-Mureş), nr. 5, 1998 (număr aniversar).
Vida, Gh., în: „RRHA”, Serie Beaux-Arts, Tomurile XLI-XLII, 2004 - 2005, pp. 79 - 90.