RUSSU POPESCU, Cristina (Cristiana)







REFERINŢE


        Recent, Cristina Popescu Russu s-a apropiat de o poetică atrasă în egală măsură de natural şi de geometric, preluând sugestiile vegetalului în interiorul tramelor/ texturilor din ce în ce mai epurate şi al formelor similiabstracte sau prezentând un geometrism elementar (Domnişoarele mesteacăn). E evident interesul artistei pentru simularea şi transpunerea în porţelan fin a altor materiale - hârtie, lemn, piatră - în cadrul unei abordări din ce în ce mai minimaliste (vezi Între cer şi pământ, Briza, Dialog, Umbre). Laconismul formelor verticale sau orizontale, economia cromatică redusă deseori la alb şi la câteva intervenţii grafice cu negru duc cu gândul la o „eleganţă niponă”, impresionantă prin concizie şi pregnanţă. Din acest punct de vedere, seria Scrisorilor în porţelan alb ultrafin, amprentat de litere, hieroglife, noduri şi semne albe, constituie o sinteză împlinită a traseului Cristinei Popescu Russu: în aceste rafinate şi enigmatice obiecte aparent utile - de fapt, de o frumuseţe pur vizuală -, ceramista dă întreaga măsură a meşteşugului acumulat, dar şi a subtilităţii culturale spre care arta sa a tins dintotdeauna.
 
Magda Cârneci (2012)
Fragment de text preluat din Albumul de artă 7 Das Metadekorativum, vol. III, Editura Klartext, Essen, Germania, 2012

           Fragilă şi totuşi amplă, de o calmă monumentalitate, ceramica realizată de Cristina Popescu Russu se înscrie în zona incertă a plasticii care se clădeşte din elementaritatea materiei pentru a evoca, fără explicitare, cuprinderea şi concentrarea simbolului. Geometria şi modularea sunt o tramă ajutătoare - tehnic şi semantic - pentru reţinerea contururilor nedecise, desprinderile tangente muchiilor care lasă „foaia” să se cuteze pentru a prinde ecouri insesizabile, asemenea celor ce modelează dune sau ţărmuri.
          O poetică a liniei „de coastă”, ce mărgineşte şi exprimă suprafaţa, construieşte volumul ca urmă, ca ecou, măsurând durata efemeritaţii. Ȋmpietrită, stabilă, suprafaţa neutră, planul simplu, oarecare, suportă curbări discrete, parcă pentru a lăsa să se vadă subsolul spălat de ape freatice. Dialogul dintre coajă şi planul fix - semn al volumului nesfârşit, generic - stă la temelia acestei simbolici aluzive. Ca o rigoare nemărturisită, Cristina Popescu Russu foloseşte constrângerile planului şi carelajului convenţional pentru a capta în ele, ca pe nişte ecrane, concretizarile informalului primordial, cel ce stă înaintea geometriei. Cromatic, această ceramică valorifică tonurile materiei în gama intens nuanţată a culorilor - penumbre. Ocrul suprafeţelor este desenat cu tonul cald al umbrei purtate, faliile şi excrescenţele reliefului căpătând profunzime şi zonele limpezi primind o strălucire cernută, cu reflexe aurii. Inserturile de bronz şlefuit ce punctează carelajul unor lucrări accentuează tangent cu simbolul. Aceste foi - oglindă refac într-un plan ideal simetriile potenţiale, opunând modelajului erodat al materiei un ecran de claritate, ascunzând şi complicând jocul corespondenţelor. Aceste lucrări au deschiderea unor perspective aeriene, larg cuprinzătoare, sugerându-ne posibile dezvoltări ambientale. Proiectarea în altă scară va fi un dificil efort de echivalare a iluzionismului conţinut în obiect şi realizat cu aceste mijloace delicate, o echivalare cu materialele şi forţele naturii. Artificiul va fi greu de introdus în acest registru, valoarea proiectivă a demersului realizat prin manipularea discret melodică a nuanţelor materialului având o coerenţă în sine pe care scara naturii nu o poate suporta ca adaos. Realizarea la nivel ambiental va impune descoperirea unor energii modulatoare din natură, conducând firesc la o completare a acestei poetici ceramice.


Radu Procopovici (în: Revista „ARTA”, nr. 10 - 11, 1981)

          Era modernă a reuşit prin complexitatea debordantă de stimuli şi idei cu care îşi copleşeşte contemporanii să forţeze capacitaţile individului - receptor numit artist de a-şi depăşi condiţia tradiţională şi „sigură“ pe care singur şi-a ales-o, obligându-i pe cei ce sunt capabili de acest efort, nu tocmai comod, să transgreseze, din ce în ce mai riscant, limitele propriei lor arte (cea pe care au „învăţat-o”), pentru a-şi exprima un punct de vedere ce recurge tot mai des la alfabetul general aflat dincolo de compartimentele genurilor şi tehnicilor artistice consacrate. Ȋntr-un astfel de context, de care un spirit interogativ cu greu ar putea face abstracţie, Cristina Popescu Russu demonstrează cât de dificil dar cu atât mai generoase, sunt asemenea demersuri. Ȋntre limitele foarte vag exprimabile ale „specificului” actual al ceramicii, în care elementul aşa - zis decorativ a încetat de a fi definibil doar în contextul hedonicului, lucrările acestei artiste au reuşit, fără îndoială, să păstreze eleganţa şi rafinamentul tăcut al celor mai elevate forme de manifestare ale artelor focului. Dincolo şi deasupra acestor premize, ceramica Cristinei Popescu Russu câştigă însă o superioară autonomie de expresie prin potenţialul ridicat de obiectivare a unei idei generatoare, proces care permite acoperirea unei arii mai extinse de semnificaţii. Virtuozităţile de prelucrare a materialului sunt doar un mijloc şi nu un scop, esenţială fiind atingerea unui nivel elevat al modului de afirmare al formei ca semn. Ȋn plus, aparenta austeritate a mijloacelor, evitarea sistematică a artificiilor de potenţare a virtuţilor expresive, excluderea funcţiei ornamentale de factură superficială, conferă actualei etape de evoluţie a acestei arte subtile, caracterele unui punct de referinţă în cadrul momentului expoziţional bucureştean.
 
Marius Tătaru (în: Revista „Arta”, nr. 7, 1985 - text integral)

          Ȋntr-un astfel de context, de care un spirit interogativ cu greu ar putea face abstracţie, Cristina Popescu Russu demonstrează cât de dificile, dar cu atât mai generoase sunt asemenea demersuri. Ȋntre limitele foarte vag exprimabile ale „specificului” actual al ceramicii, în care elementul asa-zis decorativ a încetat de a fi definibil doar în contextul hedonicului, lucrările acestei artiste au reuşit, fără îndoială să păstreze eleganţa şi rafinamentul tăcut al celor mai elevate forme de manifestare ale artelor focului (...).
          Ȋn plus, aparenta austeritate a mijloacelor, evitarea sistematică a artificiilor de potenţare a virtuţilor expresive, excluderea funcţiei ornamentale de factură superficială conferă actualei etape de evoluţie a acestei arte subtile, caracterele unui punct de referinţă în cadrul momentului expoziţional bucureştean.

 
Marius Tătaru (în: Revista „Arta” - selecţie)

          La prima personală, Cristina Popescu Russu se prezintă ca o personalitate ferm conturată, un artist de vârf al artelor decorative. Obiectele ceramice, începând cu realizarea lor şi impostarea în sala de expoziţie, dezvăluie o profesionalitate superioară şi o înaltă rigoare. Asamblate în aşa fel încât să se constituie într-un discurs coerent, ele frapează în primul moment vizual prin felul în care se organizează într-o structură cromatică extrem de rafinată. Ȋn al doilea moment sesizezi încărcătura ideatică a acestui ansamblu ceramic şi intenţia secretă a artistei care se ridică dincolo de obiect apropiindu-se de simbol şi anume de simbolul fecund al labirintului care tutelează întreaga manifestare (...).
          Laconismul şi eleganţa niponă a formelor, valoarea de semn a ornamentaţiei, spiritul de rigoare care regizează întregul ansamblu, o impun autoritar pe Cristina Popescu Russu în atenţia criticii, a confraţilor şi a publicului.

 
Olga Buşneag (1986 - selecţie)

          Oricât de îngrijită ar fi nuanţarea în amănunt a suprafeţelor, misterul acestor obiecte rămâne ireductibil şi aceasta cu atât mai mult cu cât Cristina Popescu Russu are întotdeauna buna cuviinţă de a lăsa porţelanul şi gresia să se rostească ele însele, chiar şi cu ezitări tremurătoare sau discontinuităţi date de imprevizibilul arderii.
          De fapt formele acestea pun în relaţie graţia şi fragilitatea cu masivitatea, inflexiunile moi, organice cu rigorile unui geometrism elementar, accidentele mărunte, aproape greu perceptibile ca amănunt, cu forme compacte.

 
Theodor Redlow (în: Revista „Arta” - selecţie)

          După zece ani de laborios, tenace efort de îmblânzire a materialului - şi spun îmblânzire în loc de stăpânire, pentru că tânăra ceramistă caută comunicarea şi nu univocitatea voluntaristă - Cristina Popescu Russu şi-a fundamentat convingerea că drumul ei de creaţie este un drum al căutarii centrului spiritual.
          Căutarea se face parcurgând traseele întortocheat enigmatice ale Labirintului, despre care se poate spune (a făcut-o Andrei Pleşu într-un comentariu la cunoscuta carte a lui Hocke) că devine loc al revelaţiei de sine, în măsura în care „complicaţia dinafară exaltă prin contrast limpezirea lăuntrică”. Nu numai prin ansamblul coerent de lucrări din expoziţia personală de la Galeria „Galateea”, dar prin tot demersul ei din anii de după terminarea studiilor, artista s-a străduit să se iniţieze întru căutarea unui adevăr suprapersonal, de ordinul arhetipurilor, aşa cum poate fi cel intricat în mitul Minotaurului şi a lui Dedal.

          Alegându-şi ca temă Labirintul, ca metaforă a tentaţiei umane de scrutare a obscurului, a necunoscutului deopotrivă exterioare şi lăuntrice, ale lumii şi ale sinelui - Cristina Popescu Russu ştie că accesul la înţelesurile cele mai însemnate comportă încercări şi riscuri, în confruntarea cu inerente dificultăţi ale depăşirii pragurilor de cunoaştere, dar aceasta ţine, în arta pe care o practică, mai mult de planul concepţiei decât de acela al întrupării, căci felul în care sunt „făcute” obiectele ei ceramice, cu o asemenea graţie a firescului încât par mai degrabă „născute”, face ca orice program teoretic - lăudabil când are pentru artist un rol elevat călăuzitor, să capete, prin raportare la operă, o funcţie doar auxiliară.
          Ȋnsăşi expoziţia ei a fost concepută, ce-i drept, ca un parcurs iniţiatic, întreaga sală a devenit însă nu numai un loc al „pelerinajului continuu spre centru”, marcat de multiplele concentrări energetice pe care le ocroteau, ca pe o materie tainic impalpabilă, carapacele de formă tumulară ale obiectelor, nu numai o expresie a năzuinţei intime de a te elibera de spaime şi incertitudini dar şi un loc al bucuriei de a putea să te uiţi pe tine însuţi, în contact cu aura de ambiguitaţi semantice ale unor obiecte care erau, înainte de orice intenţie, simbolizante, plastic expresive.
          Atât artista cât şi criticii ei au discutat, fireşte, îndelung, despre simboluri şi arhetipuri: calotă, tumul, munte, incintă sacră, toate acestea fiind creatoare, prin axări şi energizări, de „spaţii comunitare imemoriale” şi, în acelaşi timp, comemorative. Opunând forma compactă şi masivă fragilitaţii inflexiunilor florale şi ale însemnelor cvasi- ideografice care o accidentează viu, deranjând prin organicitate rigorile geometrismului elementar, ceramista a reuşit să ocrotească, dincolo de orice ambiţii de cuprindere intelectuală a sensurilor propriei opere, naturalitatea materialului (porţelan şi gresie în culorile lor fireşti, doar pe mici porţiuni glazurate cu alb sau cu aur coloidal, pentru a conota valorile înalte şi pure ale luminii dinăuntru) şi „înfiorarea genuină” a stabilirii unei comunicări de dincolo de gând cu lumea. Toate lucrările propun privirii, ca o incitare la smerită investigare, un conţinut bănuit a fi de mare preţ: un grăunte de lumină pe care „învelişurile benefice” ale calotelor trebuie să-l ocrotească, punându-l totodată în valoare şi indicând căile de acces - prin benzi şi grile, traforări şi mici reliefuri zburlite şi ideograme.
          Oricât de evoluate ar fi claritatea şi deplinătatea configurării - şi trebuie remarcată aici performanţa tehnică a artistei care ştie cum să împletească şi să înnoade „fire” de barbotină şi cum să dispună acest material în fâşii incredibil de subţiri, oricât de îngrijită ar fi nuanţarea de amănunt a suprafeţelor, misterul acestor obiecte rămâne ireductibil şi aceasta cu atât mai mult cu cât Cristina Popescu Russu are întotdeauna buna cuviinţă de a lăsa porţelanul şi gresia să se rostească ele însele, chiar şi cu ezitări tremurătoare sau discontinuităţi date de imprevizibilul arderii.

 
Theodor Redlow (în: Revista „ARTA”, nr. 9, 1985 - text integral)   

          Vasele Cristinei Popescu Russu sunt concepute într-o armonie care depăşeşte regulile generale ale unităţii. Delicate şi expresive, dar şi ferme prin dominanta verticală, obiectele sunt activate prin vibraţii de culoare. Angobele folosite conferă un caracter vag ludic liniilor în jurul cărora se concentrează lucrarea. Cristina Russu deţine o caligrafie aparte a formei, ce combină aspectul nefinisat cu eleganţa totală a construcţiei. Deşi foarte stilizate, lucrările sale nu neagă tendinţele naturale. Mai mult, porţelanul, datorită translucidităţii, îi permite să stabilească un dialog exterior - interior, bine conturat şi prin spărturile în obiect. Jocul de contraste se prelungeşte şi în cromatică, unei cavităţi în negru corespunzându-i o suprafaţă exterioară albă sau invers.
Seria Cupola, din care este prezentă în expoziţie o singură lucrare, combină diferite materiale, cum ar fi gresia şi porţelanul. Suportul pune în evidenţă o construcţie arhitectonică, atent „sculptată”, ce susţine un semicerc aproape transparent, uşor dantelat pe margini. Există în toate creaţiile Cristinei Popescu Russu o graţie ireală ce amplifică calităţile tehnice.

 
Viorica Buică (în: „Observator cultural”, nr. 22 - 28, iulie 2003)

          Porţelanul este un mediu în care se lucrează cu dificultate; de cele mai multe ori, Cristina Popescu Russu reuşeşte cu abilitate să creeze frumoase vase din porţelan subţire precum coaja de ou, vase care etalează o inconsistenţă şi un sens al libertăţii arareori întâlnite în cazul acestui material. Ea a descoperit o formulă seducătoare în dihotomia dintre fâşiile de porţelan rulate subţire, suprafeţele structurate şi desenele abstracte, aplicate sub forma engobelor şi glazurilor, uneori surprinzător de groase.
 
Steven Goldate („Ceramics today”/„Ceramica astazi”, Australia, 2005)

          Interferenţe şi specificitate
          Confirmând intenţii şi concepţii ce depăşesc sfera noţiunii de artă decorativă şi chiar pe aceea, mai actuală, de compoziţie ambientală, semnele ceramice elaborate de Cristina Popescu Russu - Galeria „Galateea” - reclamă o abordare şi o interpretare în care se includ noile disocieri şi teoretizari apărute în legatură cu specificiăţile unui domeniu şi cu necesarele interferenţe de natură ideatică şi structivă. Şi aceasta pentru că, într-un detectabil şi exemplar efort către stil şi coerenţă, către semnificaţie şi valoare plastică intrisecă, artista procedează prin grija actului intelectual de punere în contact cu toate problemele artelor vizuale, fără acrimonii sau discrimanări la nivelul specificitătii genurilor,utilizând cu o distinctă proprietate a mijloacelor, seturile de structuri comunicative caracteristice pentru spaţiul actual al acţiunii formative. Regăsim, transpusă în materialul unei ceramici rafinate, cu indiscutabile virtuozitaţi şi subtilitaţi, obsesia recuperării semnalelor ancestrale, originare, o fetişizare mereu aptă de fructificări şi relansări a ceea ce reprezintă începuturile şi permanenţa unei culturi materiale ce se alimentează din mit, reformulându-l în căutarea modernitaţii şi a devenirii sale. In acest punct, fireşte decurgând din tradiţie dar nu până la punctul transformării în dogmă sterilă, intervine capacitatea de invenţie, de combinare şi amplificare a valorilor semantice, proprie artistului cult, cu acuitate critic atunci când preia şi discută un concept sau o soluţie, proces datorită căruia se naşte o succesiune de forme şi volume gândite şi articulate după fluenţa unei idei, după un program tensionat între gândire, mesaj, formă şi formulă.
          Interesantă ni se pare, la nivelul interferării cu problematica altor domenii - sculptura, pictura, grafica - investiţia clară în specificitatea materialului, punerea în valoare a texturii, chiar când se practică deturnări spectaculoase către alte tactilitaţi decât cele ale argilei. De aici şi consecinţa logică şi cu profunde implicaţii asupra operei. Scriitura aplicată ca elementele unui cod comunicativ ascuns lecturii capătă în unele situaţii virtuţi volumetrice, devenind un fel de diseminări gestuale ale suprafeţei austere, de o mare severitate a structurii şi a coloritului. Totul tinde către semn şi mesaj, compunerile spaţiale sunt redactate după şi propun un scenariu iniţiatic, şi nu întâmplător artista şi-a ales drept „motto” un text din postfaţa semnată de Andrei Pleşu la cartea lui Hocke - „Lumea ca labirint”. Căci dincolo de prejudecată, există şi labirinturi luminoase, solare, cu funcţie propedeutică, formativă, labirintul descoperirii de sine ca formă de acţiune vitală, după cum există şi o ceramică autonomă, tinzând către sculptural nu doar prin formă ci, mai ales, prin propensiunea către idee.
          Cristina Popescu Russu se deplasează sigură, cu forţă şi supleţe, cu talent şi responsabilitate prin acest teritoriu privilegiat.

 
Virgil Mocanu (în: „România literară”, 6 iunie, 1985)

Magda Cârneci şi Theodor Redlow
Emisiune la „Radio cultural” despre expoziţia Labirint, mai 1985 - Cristina Popescu Russu

 
Th. Redlow: Cristina Popescu Russu respectă întru totul naturalitatea materiei şi în culoare şi căldură.
Magda Cârneci: Obiectele Cristinei Popescu Russu îşi respectă fără discuţie condiţia meşteşugului şi artei din care face parte, adică respectă condiţia materialului şi a formei specific ceramice şi, cu toate astea, ele pot pretinde o lectură diferită de cea pur formală pentru simplul fapt că, chiar din start ele îşi propun şi un ţel dincolo de formal, un ţel simbolic.
          Ȋntreaga expoziţie este gândită coerent, asta este lizibil plecând de la un modul formal, calota.
          Calota apoi accidentată cu diferite amănunte şi simboluri sau semne, care fac din ea un conţinător al unor sensuri deja existenţiale pentru artistă.
Th. Redlow: Bine aţi spus conţinător, pentru că ai impresia că e ceva încapsulat acolo, e ţinut secret înăuntru, ceva de o înaltă valoare. Ȋn aceste forme care pun în relaţie graţia şi fragilitatea cu masivitatea, inflexiunile moi, organice, cu rigorile unui geometrism elementar, accidentele mărunte, aproape greu perceptibile ca amănunt, cu formă compactă, ş.a.m.d.
Magda Cârneci: Da, din câte înţeleg eu, modulul principal al expoziţiei ar fi labirintul, ca formă problematică, incastrată sau cuprinsă într-o formă ordonată care, sigur că da, ne poate duce cu gândul la o mastaba sau la tumulul preistoric sau la orice fel de incintă care adăposteşte în ea un semn, o relicvă sau un sens. Semnele, în cazul acesta îşi păstrează şi prospeţimea facerii, a meşteşugului din care rezultă, aici este urma artistului care rămâne păstrată în material. Dar dincolo de asta, de această plasticitate a lor, bine păstrată de artistă chiar în tehnicile gresiei şi porţelanului, care domină expoziţia, ele pot căpăta, cel puţin potenţial, un sens, ceea ce face de fapt şi atractivitatea lor, pentru că ne putem implica într-un fel sau altul.
          Lectura pe care am propus-o mai înainte este un tip de lectură care consumă o tendinţă destul de vizibilă astăzi, nu numai în ceramică ci şi în celelalte arte, în pictură şi sculptură chiar şi în grafică, anume o tendinţă, hai să-i spunem arheologizantă sau, mă rog, esenţializantă, care redescoperă, de fapt, anumite forme arhaice ca forme esenţiale ale spiritului, ca arhetipuri elementare.
Th. Redlow: Arhetipuri plastice şi totodată arhetipuri de sens. Şi pe de altă parte este vorba nu numai de o recuperare a primordialului, ci şi de un foraj, de o incursiune în propriile adâncimi psihice ale artistului, căutator de sine, căutator de sensuri ale lumii, căutator de punţi cu ajutorul cărora să poată comunica mai bine.
Magda Cârneci: E bine că această intenţie, acest tip de demers nu se mai limitează astăzi la artele principale, la pictură sau sculptură, să spunem, ci iată că ele invadează, pas cu pas, şi artele aşa zis decorative, care dincolo de partea lor utilitară pe care o respectă fără îndoială şi astăzi, atacă cu din ce în ce mai multă consecvenţă, îndrăzneală şi adecvare - o zonă a problematicii fundamentale, în cazul ăsta să spunem, experienţa îngrădirii, a incintei, deci a formei care centralizează în spaţiu şi astfel îl umanizează, cu forma mastabalei, deci cu forma rememorării.
Th. Redlow: Da, este un spaţiu în care te regăseşti şi îţi potenţezi verticalitatea spirituală de om, nu numai ca eu, dar şi ca apartenent la o comunitate, un spaţiu comunitar.
 
          Cred că interesul deosebit faţă de obiectele ceramice pe care le ordonează în spaţiu, după un scenariu de o remarcabilă coerenţă, Cristina Popescu Russu, în prima ei expoziţie personală (Galeria „Galateea”), ar putea fi explicat în termeni ahetipali.
          De câte ori, spune Jung, venim în contact cu „imaginea primitivă”, cu arhetipul, încercăm un sentiment eliberator, în asemenea momente „nu mai suntem făpturi individuale, suntem specia şi vocea umanitaţii întregi care răsuna în noi”. Arhetipul este o figură sau un proces care se repetă în cursul istoriei, acolo unde fantezia creatoare se exercită liber; el este considerat drept reziduul psihic a nenumărate evenimente de acelaşi tip şi reprezintă o medie a milioane de experienţe individuale. „Cea mai neînsemantă moviliţă, pentru cei ce-şi culeg visele din natură, e înzestrată cu har”, scrie Gaston Bachelard.
          Movila artificială, tumulul - care, desigur, trimite la simbolismul muntelui - este arhetipul utilizat de Cristina Popescu Russu. Mai exact, ea acordă atenţie reţelei de asociaţii, suprapunerilor simbolice.
          Chiar procedeul tehnic folosit este al începuturilor - adică de dinainte de roata olarului sau din jocurile copilăriei - prin sulul de argilă desfaşurat în spirală (aici intervine şi tema labirintică).
          În dâmburile, muncelele, tumulii ei, de dimensiuni mici, relativ egale, accentul este pus mai curând pe conţinutul interior, abia presupus, niciodată etalat. Locul tainei, al secretului este numai semnalat (sugerat prin grile suprapuse, descrescătoare, ordonate sau de tip legătură cu noduri, prin traforări spre interior, prin scrieri inventate în limbi pierdute sau prin diferenţieri de materiale şi cromatică).
          Este o expoziţie caracterizată prin densitate problematică; obiectul ceramic se transformă din „obiect de privit” în „obiect de gândit”.


Mihai Drişcu (în: „Tribuna României”, 1 iulie, 1985)

Bibliografie și referințe critice:

Keramik der Welt, Gottfried Bormann, Düsseldorf, Germania, 1984.
Personalităţi feminine contemporane din România (dicţionar biografic), Editura Meronia, România, 2013.
Who’s Who in România, Pegasus Press Verlag, 2002.
Who’s Who in România, 2006.

Artists’ studios in Bucharest, partea a III-a, album bilingv, Editura NOI Media Print, România.
Şapte (album de artă trilingv), Editura Klartext, Essen, Germania.

„Arta”, revista românească de artă plastică contemporană a Uniunii Artiştilor Plastici din România.   
„Forma”, revistă de artă, Deva, România.
Neue Keramik, în: „News Cermic”, revistă internaţională de ceramică, editată în Germania.