PERVOLOVICI, Romelo




Telefon:


0722.381.243
 

Adresă galerie:


Strada Luigi Galvani, nr. 61-63, sector 2, București
 

Adresă mail:


metacult@gmail.com
 




REFERINŢE

 
          La detaliu este păstrat caracterul frust, neprelucrat, al materialului, în vreme ce ansamblul de piatră sau lemn - ascultă de un principiu ordonator. Această surpriză formală permanentă este în contact cu o nelinişte profundă, în care se întrezăreşte construcţia care stăruie în spatele fiecărui element din compoziţie. Câteodată, jocul cu forma îl câştigă într-o asemenea măsură, încât nu-l interesează sugestia finală, importante fiind semnificaţiile de-o clipă ale materialului.


Constantin Prut (2014)
Dicționar de artă modernă și contemporană, ediție în curs de apariție la Editura Polirom, Iași, 2015


        O artă care și-a împins și depășit mereu limitele de expresie, pornind de la relația dinamică între concept și formă, de la glisarea fără astâmpăr între ele. Astfel crește opera lui Romelo Pervolovici, amplificându-și totodată dimensiunea (neo)conceptuală.
          Există o coerență de adâncime care urmărește discret exploziile fragmentare de suprafață, adică traseul de explorator, plin cu surprize, al artistului. „Stâlpul”, „golul” și „cupola”, mărturisește Pervolovici, sunt reperele esențiale la care se raportează creația sa. Egal importantă este relația spațiu - timp, felul cum timpul spiritualizează structurarea spațiului de către forme. Miza devine intervalul dintre elementele sculpturale. Această reorientare a receptării conduce spre ceea ce am putea numi un traseu inițiatic.
          Ansamblurile monumentale de simpozion ale anilor ’80, spiralice, sunt limpezi puneri în operă ale acestor intenții, dar li se pot adăuga și recente proiecte de „land art virtual”, lucrate pe computer.
          De fapt, meditația - în coordonatele de artist vizual - lui Pervolovici asupra amețitor de vastei teme spațiu - timp se ipostaziază multiplu în cadrul triadei stâlp - gol - cupolă; și în al raportului dialectic unu - multiplu. Menhir - găvan - dom: iată o suită de termeni care se apropie poate și mai mult de bazele operei în discuție.
          Plecăm de la „găvanele“ primei personale, din 1985 (vezi definiția într-un vechi dicționar, copiată integral de autor pe o foaie de hârtie, cu toată bogația-i semantică), de la ansamblul „megalitic” de la Scânteia, ajungem la cupolele din elemente cioplite în lemn, la structurile împletite din nuiele, la proiectul ceaunului metalic plutitor (fotografie & intervenție pictată, refăcut mai târziu pe calculator), ni se aduce aminte - vezi același vechi dicționar - că „găvanul” face trimitere și la sexualitatea feminină. O relație mai degrabă oximoronică, în spirit postmodern, conectează „menhirele” de simpozion cu cele ale consumismului: tuburile de ruj. În sfârșit, o cupolă vie, meduza, a stat ca model formal în centrul proiectelor lui Pervolovici de la Sibiu în 2007 - desfășurare multimedia, performanță tehnologică, spectacol vizual și auditiv, stimularea interactivă a publicului... Timpul coboară și urcă umplând recipientele de adâncime sau pe cele înalte, spațiul dintre elementele verticale, complex ritmate în spațiu.
          Pe măsură ce Pervolovici și-a asumat alte și alte tehnici și materiale de lucru - a plecat de la lemnul cioplit și a ajuns la computer - s-a produs și o paralelă distanțare de statutul tradițional al formei, al „obiectului” sculptural. Vorbim la timpul prezent de un „expanded sculptor”, lucrând pe baze (neo)conceptuale.
          Și totuși, am spune, pura „degustare” estetică a formei, a volumului, nu a dispărut cu totul din orizontul de sensibilitate al autorului. A se vedea, în acest sens, chiar și felul cum își construiește proiectele noi în realitatea virtuală a calculatorului, felul cum datele de pornire ale unei situații din realitatea ambientală, care îl inspiră, sunt modificate conform unei subiectivități creatoare de o artisticitate cuceritoare.
          Romelo Pervolovici este unul din reprezentanții generației ’80 care semnează o operă importantă atât prin exemplele dinainte de 1990 cât și prin cele de după, până în această a doua parte a primului deceniu al mileniului trei. Dinamica sa creatoare l-a ajutat să facă pasul între două lumi. Integrat întâi dificilului, complexului context cultural al anilor ’80, căutând totodată soluții de extindere a orizontului spiritual, de aprofundare a lumii interioare, Pervolovici răspunde acum provocărilor erei globalizării și verticalizării accentuate, în același timp, a discursului personal. Demersul său este unul care-l definește pe de o parte ca autor reprezentativ pe plan local, pe de alta îl face integrabil, remarcat, și în circuitul internațional.


Adrian Guţă (2008)
Romelo Pervolovici as an expanded sculptor, în: Pervolovici. Sculptura - de la obiect la vibraţie (catalog), Editura META, Bucureşti, 2008, pp. 143-145.


          Creaţia lui Romelo Pervolovici se situează undeva la întâlnirea dintre dimensiuni. E şi multi-dimensională, e şi hiperdimensională. Proliferează fără să intre în disoluţie, pentru că nu îşi abandonează niciodată punctul de origine. Se sparge în fragmente, în decupaje şi rămâne, în acelaşi timp, totalizantă. Porneşte de la materii şi materiale, pătrunde abil în structuri noetice, de cunoaştere şi înţelegere obiectivă a proceselor de creaţie, cărora le testează validitatea pentru a ajunge în ultimă instanţă la un exerciţiu hermeneutic... Nelinişteşte pentru că atinge frontierele şi limitele atât ale experienţelor sensibile, cât şi pe cele, mai riscante, ale fenomenului fizic şi ale experimentului ştiinţific.

Mica Gherghescu (2008)
Mişcare de spin, în: Pervolovici. Sculptura - de la obiect la vibraţie (catalog), Editura META, Bucureşti, 2008, pp. 125-141.


          Ce strategie de marketing poate avea o sculptură meteorologică?
          La urma urmei, ce poate ea să vândă?
          O vreme variabilă, o secundă de mișcare, ploaia - cum vine, cum se duce, soarele - cum iese, norii - cum trec, întunericul - cum cade, lumina - aia care n-a fost niciodată pe uscat sau pe mare, curenții de aer - cu viteză nebună, încrețiturile apei, brazdele, undele, valurile...
          O sculptură meteorologică e cumva alături, adică te face să privești dincoace și dincolo de ea.
          Intră în strategia ei de marketing o complicitate cu undele, o relație cu invizibilul, cu materia întunecată („dark matter”), cu ceea ce nu se poate vedea - „tot ce e mai frumos”; e o altă cale de a privi, când numele (cuvintele) și privirea și-au luat partea lor de pradă, partea lor de întuneric. Pe scurt, o sculptură meteorologică poate vinde, printre altele, o modalitate de a vedea chiar și în întuneric.
          La celălalt capăt, mai puțin glorios, certitudinile noastre, deconstruite, abandonează rând pe rând cuvintele, apropiindu-ne de clipa de spaimă, de ceea ce nu putem vedea sau zărim doar în inconfortabil, în întuneric și vis, doar în umbrele geometriei iraționabilului, a nelimitării, incalculabilului, sublimului indescifrabil și participării la neant, când începem să devenim ceea ce privim.


Maria Manolescu (2008)
O sculptură meteorologică, în: Pervolovici. Sculptura - de la obiect la vibraţie (catalog), Editura META, Bucureşti, 2008, pp. 58-59.


          Pervolovici este sculptor. Pervolovici face, însă, instalații și fotografie.
          Interesat de timp, de locul unde se întâmplă ceva, de deschiderea anexată de loc, de impactul personal cu locul respectiv, sculptura/ instalația/ fotografia este adeseori confruntată cu întâmplările ultimelor ore.
          Proiectul pregătit de Pervolovici pentru „Sibiu - Capitală Culturală 2007” suportă limitele ultimei tăceri a modernității... estetica reducționistă, timpul linear, sentința autocritică, poziția ironică de insider. Corelația este între stil și conținut. Diferența este una a politicii reprezentării, intersectate cu sistemul social... pentru că reprezentările au o politică așa cum au o istorie, o geografie, o filosofie chiar...
          Format într-un mediu academic destul de conservator, Pervolovici parcurge experiența oferită de paradigma Brâncuși și de generațiile de aur ale sculpturii românești/ de la Apostu la Buculei. Dar, în același timp, parcurge și un proces de adaptare prin teorie. Intersectate cu teoria, lucrările lui Pervolovici au o istorie puternic verbalizată. Pervolovici controlează tema și impactul ei. Deoarece Pervolovici iubește confortul mixează verbalul cu vizualul. Un filtru supus generozității alege temele, le transformă, le uită, le cheamă mereu...
          Ce vedem depinde de starea și povestea artistului. Și atunci... definiția locului găsit este înlocuită de geometrii abstracte. Geometrii abstracte incredibil de pozitive. Și se știe că artiștii pot schimba lumea vizibilă în orice fel doresc, atâta timp cât schimbarea este justificată de arta lor.
          Cotidianul este pentru Pervolovici un ordin clasic armonios. Răceala tehnică devine bucurie. Iar transparența oferă acces direct la realitate.
          Sculptura/ instalația/ fotografia este folosită integral de Pervolovici pentru acest proiect. Și un proiect de spațiu public are o istorie îndelungată în a fi în același timp folositor politic și suspect politic. Cu o poveste generoasă... Pervolovici îl face folositor politic.


Liviana Dan (2008)
Ultima tăcere a modernităţii
, în: Pervolovici. Sculptura - de la obiect la vibraţie (catalog), Editura META, Bucureşti, 2008, pp. 121-123.


         Romelo Pervolovici (n. 1956 la Zorleni, judeţul Vaslui, crescut la Galaţi, devenit, o dată cu studenţia, bucureştean): unul dintre cei mai importanţi artişti vizuali români ai ultimelor decenii. Sculptor ca formaţie, a evoluat încă dinainte de 1989 către obiectualisme varii, instalaţii şi alte forme de manifestare neconvenţională în spaţiu. După căderea regimului comunist a devenit artist multimedia, propunând, singur sau în tandem cu Maria Manolescu, sub denumirea de grup „2META“, proiecte de o mare diversitate, în tehnici şi cu materiale uneori „clasice“ (lemn, metal), alteori industriale, electronice sau alimentate electric, până la detritusuri reciclate ad hoc. Prin intermediul Fundaţiei Culturale META, pe care a înfiinţat-o, a organizat - de asemenea - numeroase evenimente vizuale şi multidisciplinare, cu participarea unor artişti autohtoni sau din lumea largă, cea mai spectaculoasă fiind Bienala Tinerilor Artişti. În toate proiectele, de creaţie sau curatoriale, urmăreşte formularea unor atitudini artistice în faţa contextelor extra-artistice, spaţiale, sociale, ideologice. Privilegiază inserţia în peisajul urban şi, tehnic vorbind, experimentalismul ilimitat. Serialismul lucrărilor proprii furnizează câte un fir unificator, introducând mici „naraţiuni“ în varietatea altminteri asumată a căutărilor lui Pervolovici, un artist căruia i se potriveşte perfect calificativul ultrafolosit dar rareori adecvat al criticii de specialitate: „proteic“.
 
Ion Bogdan Lefter (2008)
Proteic, în: Pervolovici. Sculptura - de la obiect la vibraţie (catalog), Editura META, Bucureşti, 2008, pp. 121-123.