REFERINŢE


          Ion Tolan, care la începuturile sale era doar un artizan al mlădierii fierului, s-a impus strălucitor, sub imboldul propriei vocaţii, ca sculptor, ca un artist complex cu lucrări ce dăinuiesc în piatră, solitare ca monumente, şi cu sculpturi în lemn, marmură şi bronz ce mărturisesc biruinţele lui artistice.
          (...) Sobru, echilibrat, retras în sine, cu o cutezătoare răbdare şi cu ambiţia de a şti şi a stăpâni mâna ce dă grai gândurilor şi fanteziei, Ion Tolan a deprins uşor arta sculpturii, poate la început puţin academică, perfecţionistă în meşteşug şi realistă în concepţie.
         (...) Considerând că omul poate fi redat în diferite ipostaze şi maniere, Tolan a urmat un durm lung propriu al fasonării volumelor şi inventării formelor noi contra celor moştenite. Forma exterioară a făcut loc, în creaţia sa, construcţiei monumentale, iar reproducerea vidă a realităţii a fost înlocuită cu sensurile afective ale sculpturii în vederea triumfului bucuriei şi emoţiei umane. În acest mod, Tolan a evoluat de la un realism arhaizant, uneori impersonal, la simplificarea maselor, la echilibrul volumelor, la un ritm melodios, la farmecul expresiei plastice, la o sculptură personală şi originală. Nostalgia primordialităţii, a forţei şi a instinctelor elementare, a contactului cu substanţa umană şi socială i-a dirijat evoluţia plastică lui Tolan sper tensiunea interioară a sculpturii. Vigoarea şi sensibilitatea operelor sale degajă şi traduc o concepţie eroică asupra vieţii. Eliberându-se de influenţa academică a şcolilor de acum 40 de ani, prin voinţă, el a ajuns la o sculptură modernă, care se defineşte prin autonomia ei şi prin abandonul „povestirii”.
          (...)
Ceea ce distinge perioada începuturilor lui Tolan, pe care am definit-o de tendinţă clasicizantă, de aceea a ultimelor două decenii, mai just definită ca modernistă, este o opoziţie între ele ce s-a format lent, însă distinct, graţie unei elaborări şi a dorinţei de a fi contemporan cu evoluţia culturii şi a artei.
          Desigur, ideea de modernism este relativă, fiind o realitate vie şi în continuă transformare. În fond, Tolan a evoluat
de la un realism crud, de la o virtuozitate academică, la o intensitate dramatică a expresiei sculpturale. De la altorelieful Greva de la Astra - Arad sau de la Frontonul Teatrului de Stat  din Arad la Cibernetica, Maternitate, Euridice, Miner, Interfernţe sau Orfeu aflăm un drum laborios, de intense meditaţii asupra destinului artei, de studii, de sinteze şi esenţe sculpturale. Dar acesta este şi specificul artei contemporane, ca ea să adăpostească în acelaşi timp şi monumentalul şi clasicismul, şi expresionismul, cubismul sau suprarealismul.
          Pentru Ion Tolan, sculptura a reprezentat întotdeanua o legătură trainică cu locurile natale, cu istoria şi cu oamenii ce-l înconjoară. Urmând spiritul oamenilor  care l-au ajutat să devină un artist
de frunte al ţării sale, el a realizat o sculptură epurată de tot ceea ce ar putea epura bunul simţ, instaurând simplitatea şi demnitatea. Ca şi istoria durabilă, el a imprimat sculpturilor sale un suflu de istorie şi de eternitate.

Mircea Deac, Ioan Tolan, Editura „Viaţa arădeană”, Colecţia „Viaţa de pretutindeni”, Arad, 2007.