ZIDARU, Victoria




Telefon:


0723.799.198
0745.488.601
 




REFERINŢE


        Antifeminism

        Paradoxal, această marginalizare datorată antifeminismului, difuz în (neo)ortodoxismul falocentric local, nu ia în seamă tocmai substanța, axul ideologic central al lucrărilor (de după 1993 ale) artistei, care este chiar antifeminismul. Mai exact, originalitatea remarcabilă rezidă în faptul că, în întreg spectrul artei românești actuale, Victoria Zidaru este singura artistă angajat antifeministă, având un program strict neoconservator, critic la adresa feminismului canonic, de import. Problema fundamentală a lucrărilor sale nu este, cum pare la prima vedere, nici religiozitatea, simbolismul neo- sau ultraortodox, nici profetismul. Instalaţii precum Spălătoreasa, Acoperămintele sfintelor, Pietrele noii fundaţiiVasul curăţirii, Pomul vieţiiCovor de primire etc., reprezintă cele mai aplicate şi mai pregnante, chiar opresive, cristalizări ale spiritului „reacţionar” antifeminist, adevărate manifeste ale recuzării feminismului de pe înseşi poziţiile feminine specifice civilizaţiei patriarhale (horribile dictu!) autohtone.
        Jocului de rol (sociologic şi estetic) al emancipării feministe, Victoria Zidaru îi opune, în chip apăsător, jocul de rol al supunerii şi dependenţei, al ascultării şi umilinţei, cu toate conotaţiile lui psihotice şi extatice, chiar mistice. Fiecare act sau obiect, fiecare marcare a feminităţii are caracter sacrificial: este o renunţare, o ofrandă. Mâinile abrutiza(n)te care spală necontenit rufe într-o copaie de lemn cu apă leşioasă, frecându-le cu un calup zdravăn de săpun de casă (videoinstalaţia Spălătoreasa), ţesăturile mătanie din pânză groasă, pe care sunt înscrise cu ac şi aţă, mecanic şi incantatoriu, sute de versete ce se întind, ca un fluviu care nu se varsă, pe poteci şi pe garduri, atunci când nu coboară din înălţimea cupolelor (Imnul acatist), dar și cozile grele, imense, asemănătoare părului ţărăncilor de altădată, împletite din hârtie tipărită cu profețiile Noului Ierusalim, o monstruoasă perucă mistică înfăşurată ritual în jurul a trei ţepe înalte, ascuțite și decojite (Pomul vieţii); la fel, zecile de crâmpeie de pânză albă, prinse în ochiurile unui năvod împletit din fir aspru de cânepă, pe care sunt brodate scurte incantaţii ale fetelor din comunitatea „Noul Ierusalim”, adresate unui Mire care, pentru ele, va fi doar spiritual (Covor de primire), împreună cu automatele artizanale ameninţătoare, suveici gigantice şi fuse-spăngi, plăpumi, perne şi saltele îndesate cu fân bine mirositor, dar brodate cu imperativele retragerii din lume şi străpunse de andrele, furci, sârme şi ţepuşe - toată această împletire a muncii de femeie cu semeţia izbucnită din frângerea semeţiei însăşi închide, în cele din urmă, un ţarc ideologic fără scăpare, unde purificarea este conjurată, chiar survine brutal, fie ea traumă, fie revelaţie. În mod paradoxal, coeziunea internă a modelului antifeminist şi proliferarea lui militantă propulsează lucrările Victoriei Zidaru pe poziţia celei mai închegate arte politice feministe de pe întreaga scenă românească.
        Prin inflexibilitate, această artă se detaşează chiar de opera lui Marian Zidaru, care este mult mai nuanţată, rămânând
esentialmente versatilă, marcată de androginie, estetism şi de un misticism comprehensiv, dar moale, predispus, în însăși
deschiderea lui, la medieri, cedări și acomodări.
        Mai mult, faţă de acest misticism, Victoria Zidaru deţine un plus de reprezentativitate în raport cu fenomenul „Noul
Ierusalim”, a cărui componentă feminină originară şi majoritară este bine cunoscută. O lucrare precum Covor de primire este,
în ultimă instanţă, un patchwork în care intervenţia masivă a comunităţii monahale (la care Victoria se dovedește, de altfel,
mult mai permeabilă decât Marian) devine esenţială. Cum „Noul Ierusalim” (ca structurare şi activitate) seamănă în bună măsură
cu un complex sau cu o federație de beguinages (precum cele din Evul Mediu occidental), Victoria Zidaru este o portavoce a
béguines-lor moderne ce au ales să perpetueze cu îndărătnicie un model feminin care, deşi revolut, deţine o mare putere de
seducţie simbolică datorită promisiunii de transfigurare prin ritualul sacrificial cotidian. Fără doar şi poate, în chiar această
ecologie umană retardatară este înscrisă, la fel ca în mişcarea béguines-lor medievale, o poziţionare politică tranşantă care
capitalizează tocmai femeia, feminitatea, femininul şi, mai nou, feminismul.
        Prin paseismul angajat și prin forța de persuasiune modelatoare a acestuia, arta antifeministă a Victoriei Zidaru nu ar trebui
să fie (cum pare) o problemă pentru neotradiţionalismul actual, ci mai degrabă pentru neoavangarda locală, întrucât, la urma urmei,
antifeminismul rămâne o problemă internă a feminismului, iar feminismul, ca tendinţă în arta actuală, este intim legat de noua
avangardă radicală. Or, la noi, bruma de mişcare feministă în artă este dominată de servilismul față de forma modelului vestic,
internalizat în lucrările unor Marilena Preda-Sânc, Lia Perjovschi și Roxana Trestioreanu, care tematizează repertoriul şi subiectele
prescrise de genul identităţii, discriminării, violenţei, organicului, alterării, necomunicării etc. În România ultimilor ani, este prezent
mai degrabă un fel de nou conformism purtat de un tip de „macho feminin” pe invers, fanatic al sensibleriei de altădată. În perimetrul artei feministe autohtone nu se prea distinge adevărata componentă vitală a feminismului, respectiv, revendicarea
politică.
         Feminismul autentic este o artă politică, în timp ce la noi este o simplă afacere - când nu se face la rece, cinic, pentru
un curriculum vitae avantajos. Acest feminism cumva carierist are ca pivot ideologic „diferenţa”; este însă o diferență coezivă,
omogenizatoare, „progresistă”, nediferenţiată, globalizată, care nu acceptă că celălalt poate fi nu doar un altul şi divers, ci radical
diferit, nu numai în interiorul parametrilor politically correct, cât și în termenii suportabilităţii estetice ori ideologice. Antifeminismul Victoriei Zidaru propagă un asemenea feminism radical diferit şi îşi asumă o alteritate extremă, fiind o artă politică, militantă, neoconservatoare şi antiprogresistă. Indolenţa critică faţă de lucrările sale este explicabilă pe fundalul credinţei naive că arta trebuie separată de politică (credinţă împărtăşită în lucrări chiar de practicantele feminismului canonic local) şi că, dacă se apropie de politică, arta trebuie s-o escaladeze dinspre versantul de turtă dulce al progresului, bunului-simţ şi bunului-gust. Or, forţa artei politice nu este dată nicidecum de caracterul ei progresist (care se poate limita, de altfel, la intenții lăudabile), ci de capacitatea de persuasiune, de pregnanţa revendicării şi a modelului propus.
        Antifeminismul Victoriei Zidaru este o artă feministă critică, semnificativă nu pentru că este progresistă sau „bună”, ci pentru
că este contondentă, răspicată și propovăduitoare, pentru că, în primul rând, este liant şi ideologie într-o comunitate reală. În
ultimă instanţă, ce convingere esenţialistă (oricum neverificabilă) poate garanta că feminismul (canonic) este moral, iar anti-
feminismul, nu? Prin ce este mai bun terorismul feminist decât supunerea şi munca maniacală antifeministă? Ca orice ideologie,
feminismul şi antifeminismul, progresismul şi conservatismul sunt fenomene istorice, supuse schimbării. Pentru o artă politică,
mai semnificativă decât sofismele etice este eficienţa socială a unui act sau a unei acţiuni artistice, capacitatea de a schiţa
o contracultură, de a disemina o mentalitate şi de a aglutina un grup, o comunitate ori, dimpotrivă, închistarea într-o toană
intelectualizată căreia îi rămâne martoră o coterie de-o clipă sau o „documentaţie” uscată, moartă. (De altfel, de câţiva ani,
documentaţia propriei opere a devenit rostul aberant al vieţii multor artiști care, indiferent dacă fac ori nu ceva, strâng cu sârg
probe, fișe, poze, filme, pentru ca, în cele din urmă, să pară că „a fost” ceva. Dar care este urma, urmarea?)
        Arta Victoriei Zidaru pune la încercare limitele feminismului atunci când concepe şi promovează imaginea unei naturi
feminine neschimbabile, eterne, cuprinse între parametrii familiari bunicilor sau străbunicilor noastre. Supunerea, dependenţa,
chiar umilinţa reprezintă poziţii feminine pe care feminismul carierist oficial nu le poate accepta, cu atât mai puţin, profesa.
În fond, acceptarea diferenţei (în cheia nepolitică a feminismului local) ar trebui să însemne nu doar afirmarea toleranţei faţă de
cei care nu sunt ca tine, ci inţelegerea şi acceptarea celor care nici nu sunt şi nici nu vor să fie ca tine, a celor care nu doar resping
modelul meliorist, progresist pe care li-l propui cu bunăvoinţă, ci îi contrapun un model radical opus, o poziție ideologică pe
care ai fi inclinat să o califici drept retrogradă, ilegitimă şi care, pe deasupra, te delegitimează la rândul-i. Limita toleranței nu constă în a fi tolerant cu ceea ce este diferit de tine, ci cu ceea ce ți se opune explicit. Iar feminismul, ca orice adevăr primit de-a gata, poate să conducă la acea „toleranţă” triumfalistă și neglijentă, arogantă și, în fapt, intolerantă, care nu face decât să diminueze substanța și conținutul de diferență al lumii, acel lucru amestecat și fertil, chiar dacă, uneori, magmatic și oripilant.


Erwin Kessler (2009)
Antifeminismul Victoriei Zidaru, text publicat în Catalogul Expoziției Umbria: Terra d&39;incontri - Mitologie Soggettive, Rocca Paulina Perugia, 2009, pp. 68 - 71

Bibliografie și referințe critice:

Kessler, Erwin, CeArta, Editura Nemira, 1997, București.
Prut, Constantin, L`art Roumain, Répères Contemporains (album), Editura U.A.P. România, 1995, p. 48.
Talmann, Doina, Strunck, Günter, Zidaru - dans werk von Marian & Victoria Zidaru (monografie), Editura Klartext Verlang, Essen, Germania, 2011.
Umbria: Terra d`incontri- Mitologie Soggettive (catalog), Rocca Paulina Perugia, pp. 60-67, 2009.
Yates, Laura,The Zidarus, Randon Art Magazine, London, 2009.
ZIDARU „Îngeri, Tronuri, Voievozi” (catalog; curator Erwin Kessler), Centrul Cultural „„Palatele Brâncovenești Mogoșoaia”, 2014.

Driscu, Mihai, Sculpturile Victoriei Zidaru, în: „Arta”, nr. 11, p. 29, 1986.