REFERINŢE


         [...] Intră în astfel de picturi, ca şi în ultimele din plăsmuirile lui obiectuale - semne de pământ, ţepos înspicat cu paie - un duh fără complezenţă, un gust al adevărului ca umilinţă şi împotrivire. Urcă, în sufeltul său, din vocile ţărâmului îndărătnic unde a văzut lumina, un Orient de lut şi de aprige intensităţi - o Dobroge străveche are curajul să se afirme prin el, nu ca o rezervaţie de pitoresc, ci ca o vatră de ardente elanuri. E parcă pentru a ne reaminti că de aici, din Scythia Minor, îşi înstrunaseră săgeata destinului şi un Alaric, cuceritorul Romei, născut în Deltă, dar şi un Aetius - „ultimul dintre Romani”, care a salvat de huni Occidentul; şi un Ioan Cassian, în fine, cenobitul care, tot pe atunci implanta pe ţărmurile Mediteranei, la Marsilia, întâile fundaţii consolatoare. Credinţa lui Nicodim, reluată de el recent, într-un interesant interviu la Paris, este că Orientul cântăreşte în fiinţa noastră mai greu decât ne închipuim; şi că ar fi normal să aducem această zestre în orizontul conştiinţei. Orientul său poetic îşi răstoarnă de-alminteri între ele contrariile, ca jumătăţile unei clepsidre. Tot mai mult în pictura lui Nicodim, albastrul, bunăoară - ploaia de albastru ce are a fertiliza mitologic ţărâna - întipăreşte, acum, ceva din materialitatea fertilă a humei. Ba chiar, neaşteptată sinteză, în ciclul Inimilor, unele dintre formele acestea de pământ, robuste ca nişte potire carnale, se înfăţişează incredibil albastre, purtându-şi vârtos culoarea, ca o supremă saturare a formei. Din impalpabilul Lacurilor liniştite, din culpa lor mallarmean pură, unde pictura se decantase ca un elixir, o alchimie fosforescentă, operând ca într-o întrecere cu firmamentul, a făcut să ţâşnească acel albastru indicibil intens, al unei vaste pânze, în care ochiul plonjează fascinat. La Veneţia, la Bienala din 1982, unde Nicodim fusese invitat, în Pavilionul internaţional i se amenajase acestei pânze un acces de neuitat: urcai spre ea, printr-un coridor de umbră, ca într-un traseu iniţiatic - vertijul de albastru îţi inspira de departe privirea... Când te apropiai, la capătul traiectului, pânza triumfa, concentrat întrecându-se într-o emulaţie fastuoasă cu lumina lagunei.
        [...] Cât despre multiplicarea, în trei perechi protetice, a braţelor, ea face ca alba sculptură îndrăznită de pictor să-şi expună răscolitor mesajul: umanitatea ei care imploră şi acuză din martiriul revoluţionar, pe care îl reţinuse Nicodim şi în pictură, fulgerarea aceasta de braţe a creat un supliciu arborescent, uriaş proiectându-se în calea dezastrelor. Anatomismul e sustras oricăror complezenţe, supus la o brutală uzură, ce reduce uneori volumele, abrupt şi indiscret, până la axul ultim al armăturii. Ca într-un Tres de Mayo reiterat, istoria s-a dezlănţuit asupra ţintei vulnerabile care îi stătea în faţă, tratarea, oricât de înverşunată, păstrând, curios, carnalităţii un grăunte şi un nerv când o despică nemilos. Sub o atare incidenţă, ecloziunea de inimi care punctează acum creaţia lui Nicodim poate fi citită altfel decât în cheia unor fraterne „ex-voto-uri”? Să nu ne înşele că o suavă ironie, formula lui Hadrian, suspinând în denumirea acelui ciclu, Animula, vagula, blandula... De la suprafaţa superb compusă pictorial, Nicodim vrea acum, tenace, să treacă la strigăt, la o patetică de frângeri electrocutante. E încă un curaj, al radicalismului care se opune funciar estetizării, ţintind spre un dincolo de frumos, până la pragurile primordiale, unde nu e loc pentru nici o convenţie.
 
Dan Hăulică (1987)
Fragment preluat din textul critic care însoțește Catalogul expoziţiei de la Muzeul Naţional de Artă al României, Bucureşti, 1987, apud: Nicodim-Gèze, Ilinca, Ion Nicodim, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, pp. 202-211.

[...] He enters such paintings as if they were his latest objective figments - signs of soil, bristly spiked with straws - a spirit lacking complacency, a taste of truth as humbleness and opposition. They rise up, in his soul, some of the voices of the stubborn realm where a clay Orient of fierce intensity saw the light - an ancient Dobrogea has the courage to assert itself through him, not as a picturesque reservation, but rather as a heart of ardent impulses. It is though we have to be reminded that starting from here, from Scythia Minor, reinforced their arrows an Alaric, the conqueror of Rome, born in the Delta, but also an Aetius - "the last of the Romans", who saved the West from the Huns, and a Ioan Cassian as well, finally, the coenobite that, during that period implanted on Mediterranean shores, in Marseille, the first consoling foundations. Nicodim’s belief, recently resumed by him during an interesting interview in Paris, is that the West weighs in our being more than we can imagine; and that it would be normal to bring forth this heritage in the conscience’s horizon. Otherwise, his poetic West inverts its opposites like hourglass halves. Increasingly, in Nicodim’s painting, blue, for example the blue rain that has to mythologically fertilize the ground - imprints, in the present moment, something of the fertile materiality of clay. Moreover, there is an unexpected synthesis in the Hearts series, where some of those clay forms, robust as some carnal vials, appear incredibly blue, wearing virtuously their colour, as a supreme saturation of the form. From the untouchable of the Quiet Lakes, from their Mallarme-free guilt, where painting settled like an elixir, a phosphorescent alchemy, operating as in a race with the firmament, makes that unspeakably intense blue to gush on a wide canvas, in which the eye mesmerizingly dives. At the Venice Biennale in 1982, where Nicodim was invited, in the International Pavilion was arranged for this memorable canvas a memorable access: one could go up to it through a shadowy corridor, just like in an initiatory path - the blue vertigo inspired one’s sight from further away… When one got closer, at the end of the trajectory, the canvas triumphed, competing focused in a lavishing emulation with the light of the lagoon.
 […] About the multiplication of the arms, in three prosthetic pairs, it creates the effect that the pale sculpture the painter dared to create exhibits its outrageous message: its humanity that begs and accuses from the revolutionary martyrdom, which Nicodim also kept in painting, this flash of arms that created a huge arboreal torture, projecting in the way of disasters. Any sort of complacency is removed from anatomy which is subjected to a brutal attrition that reduces sometimes the volumes, abruptly and indiscreetly, until the last axis of the armature. Just like in a reiterated Tres de Mayo, history unleashes upon the vulnerable target which stands in her way, the treatment, however fierce, still curiously keeps a grain and a nerve when it ruthlessly splits flesh. Under such an incidence, can the hatching of hearts that now pinpoints Nicodim’s creation be read differently from the key of some brotherly "ex-votos"? Not to be lured by some suave irony, Hadrian’s formula, sighing in the name of that series, Animula, vagula, blandula... From the exquisite surface pictorially composed, Nicodim wishes in the present moment, to switch on to shouting, to pathetic shocking breaks. It is also courage that faces the characteristic radicalism in opposition with aestheticism, targeting a beautiful beyond, to the primordial thresholds, where there is no place for a convention.
 
Dan Hăulică (1987)
Fragment taken from the critical text that accompanies "The Catalogue of the Romanian National Museum of Art Exhibition" ("Catalogul expoziţiei de la Muzeul Naţional de Artă al României", Bucuresti, 1987, apud: Nicodim-Gèze, Ilinca, Ion Nicodim, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, pp. 202-211).

Bibliografie și referințe critice:

Mircea Grozdea, Ion Nicodim, în volumul Pictori contemporani, Bucureşti, 1983.

Surse web:
http://www.observatorcultural.ro/*articleID_26264-articles_details.html