REFERINŢE


          Cronica Plastică:
          Artistul de mâine şi lumea de astăzi
          Încă din anii &39;70, câţiva artişti români, pe atunci foarte tineri, dar astăzi nume notorii ale artei româneşti (Paul Neagu, Doru Covrig, Napoleon Tiron) au redescoperit valoarea plastică şi morală a corpului uman. Fie printr-un figurativism special, fie prin exploatarea directă a expresiei corporale în cadrul unor acţiuni (performance), ei au încercat, după mai bine de cincizeci de ani de supremaţie a nonfigurativului, dacă nu punem la socoteală realismul socialist din ţările comuniste, în esenţă şi el un abstracţionism sui generis, reconectarea expresiei artistice şi a gândirii specifice la vechea paradigmă antropocentrică, zguduită serios de către experienţele avangardiste. Fără a fi un fenomen local sau unul necunoscut în arta europeană - această întoarcere spre figurativ reprezenta o tendinţă puternică pe plan mondial -, artiştii români au pus câteva accente foarte importante, mai ales în perspectiva istorică şi psihologică a unei Românii prizoniere înlăuntrul unui sistem pentru care noţiunea de totalitarism este una aproape bucolică. în mod cert, propunerile lor, dar şi ale altor artişti din aceeaşi perioadă, au marcat primele momente a ceea ce s-ar putea numi neoantropocentrismul românesc. Lor le-au urmat, într-o adevărată avalanşă, artiştii generaţiei optzeci, în special sculptorii, dar şi unii pictori, mai ales transilvăneni, influenţaţi evident de energiile expresioniste central-europene. Aici intră, alături de mulţi alţii, sculptorii Darie Dup, Aurel Vlad, Titi Ceară, Mircea Roman, Ion Mândrescu, Laurenţiu Mogoşanu, iar, dintre pictori, Virgil Fâciu, Teodor Graur, Valeriu Mladin, Constantin Butoi, Vioara Bara, Anca Mureşan etc. Spre deosebire de vechiul antropocentrism, acela clasico-renascentist, în filosofia căruia chipul şi prezenţa umană aveau o valoare afirmativă şi constituiau modelul absolut al structurării universului, neoantropocentrismul are valoarea unui avertisment, este metafora deplină a fragilităţii şi a entropiei. Fiinţă relativă, strivită între presiunea Cosmosului şi a istoriei, omul decade din funcţia sa narcisiacă de măsură a lucrurilor şi devine o formă precară, un schelet ambulant în căutarea sceptică a propriului conţinut. Omul lui Paul Neagu era plin de sertare şi de rotiţe, omul lui Doru Covrig era o arhitectură modulată mecanic, omul lui Tiron era şi el o construcţie vidă, însingurată şi mimetică, în timp ce omul optzeciştilor fie interferează cu zoologicul (Darie Dup), fie se resoarbe în propria sa substanţă (Mircea Roman), fie participă la marele cortegiu funerar al propriei condiţii (Aurel Vlad). În această descendenţă, celebră din punctul de vedere al performanţei artistice, dar zguduită moral de frisonul conştiinţei tragice şi al revoltei irepresibile, se aşază, în mod cert, şi tânărul pictor Ciprian Paleologu.
          Absolvent, în 1999, cu o prelungire într-o formulă aprofundată până în 2000, al Universităţii de Arte Frumoase Bucureşti, clasa Vasile Grigore, el a reuşit, în numai câţiva ani, să se impună ca una dintre cele mai puternice prezenţe artistice ale tinerei generaţii. Recenta sa expoziţie, cea de-a patra personală dacă e să o luăm în calcul şi pe aceea cuprinsă în expoziţia Master 2000, deschisă la galeria Orizont, confirmă fără dubii capacitatea pictorului de a-şi sistematiza gândirea, de a-şi identifica formele şi de a-şi comunica mesajele. Unul dintre puţinii artişti români, şi raportarea nu trebuie făcută doar la generaţia tânără, în măsură să gândească în perspectivă amplă şi să lucreze în spaţiul unor proiecte mari, Ciprian Paleologu se înscrie în acel segment al neoantropocentrismului care ar putea fi numit al preapocalipsei; acolo unde sentimentul eroziunii este aproape paroxistic şi unde angajarea morală este şi ea definitivă.
          Parte a proiectului UMAN, episodul expoziţional de la Orizont este consacrat decăderii, prăbuşirii, regresului. Autorul chiar simte nevoia unei asumări explicite a aceastei civilizaţii, dacă i se poate spune aşa, a surpării şi, în consecinţă, dublează mesajul plastic cu unul narativ, un gen de meditaţie-exegeză asupra existenţei şi asupra condiţiei umane. Fără a fi un text teoretic propriu-zis, pentru că în el se amestecă natural un plan reflexiv cu unul incantatoriu, preambulul narativ al lui Ciprian Paleologu, aşa cum a fost el publicat în catalogul expoziţiei, măsoară exact starea, angoasa şi revolta artistului în faţa incoerenţei şi disfuncţiei umanului. „Carcasa umană, scrie pictorul, este aşezată central, într-o zonă râncedă a nimicului fardat strident, care acţionează constant în direcţia diminuării posibilităţilor de construire a hipersensibilităţii, capabilă să fortifice fondul spiritual al mecanismului UMAN. Rezultanta este o tendinţă de a decădea din straturile superioare către o suprafaţă netedă, lucioasă, în care se oglindeşte inferioritatea, paradoxal ajunsă să reprezinte, la nivel colectiv, un punct cu conotaţie „pozitivă”.
          Inconsistenţa formei umane, individuale sau colective, aflată în stadiul de carcasă întredeschisă, capabilă să aspire o multitudine de trăiri şi sentimente facile, fluide, alcătuind o suprapunere forţată a mai multor falii instabile, devine periculoasă în momentul producerii unei liniarizări de joasă frecvenţă a întregului ce ar trebui să reprezinte conceptul de UMAN”.
          Lăsând la o parte construcţia teoretică a textului şi dicţia lui epică, aspecte care nu interesează în acest context, se poate uşor observa preocuparea obsesivă a pictorului faţă de existenţa umană profundă, faţă de primejdiile golirii noastre de conţinut şi faţă de riscurile substitutelor facile. Această preocupare se regăseşte, într-un limbaj plastic remarcabil prin coerenţa şi prin vigoarea lui, şi în pictura lui Ciprian Paleologu. Pe de o parte, el sugerează acea cădere, acea regresie dinspre uman spre homuncul, prin crearea unor forme la limita tridimensionalului cu bidimensionalul, forme obţinute prin decupaj mecanic şi printr-o energie cromatică paroxistică, de certă sorginte expresionistă, iar, pe de altă parte, contrabalansează acest spectru al disoluţiei prin propunerea unei noi ordini şi a unei atitudini salvatoare. Lucrând pe două fronturi, al denunţului şi al mântuirii, al apocalipsei şi al purificării, Ciprian Paleologu iese din schema neoantropocentriştilor pe care am sugerat-o până acum. El nu se mulţumeşte doar să constate şi să sancţioneze implicit, ci riscă şi propunerea unei alternative. Şi aici, în această alternativă, el se întâlneşte din nou cu proiecţiile lui Paul Neagu. Lumea pe care pictorul o propune ca soluţie la riscurile decăderii, la umanul prăbuşit în propria lui carcasă este una a construcţiei raţionale şi a viziunilor riguroase, dacă aparenta contradicţie a termenilor poate fi acceptată. Ca şi Paul Neagu, Ciprian Paleologu îşi aşază un important segment al creaţiei sale sub semnul unui anumit cartezianism.
          Ceea ce, îndeobşte, pare pândit de amorf şi de infernala maşinărie a contorsiunii, primeşte, finalmente, promisiunea unei geometrii solare şi a unei noi ordini edenice. Disputat în egală măsură de voluptăţile dionisiace ale exprimării şi de responsabilităţile înalte ale unui moralist lipsit de orice ipocrizie, Ciprian Paleologu este un artist singular şi cu totul neobişnuit în peisajul nostru de astăzi. Unul care, deşi este abia la început, a spus deja foarte multe lucruri despre responsabilităţile artistului de mâine şi despre lumea în care trăim astăzi.


Pavel Şuşară, Artistul de mâine şi lumea de astăzi, în: „România Literară”, nr. 20, 2002.