REFERINŢE

        
                
        Debarasat de ultima normă stabilită, de convenția veritabilei tiranii a formatului rectangular, Florin Maxa face o propunere de originalitate și complexitate certă, el realizează forme „libere” suspendate - de o delicată instabilitate, dar nu mobile - pictate pe avers și pe revers. Cu aceste forme, dacă nu inclasabile, cel puțin deocamdată, neavând nume (căci a le considera în categoria picto-obiectelor nu pare a fi lucrul cel mai potrivit) autorul întreprinde o repunere în discuție a acelui „lucru care să sune pictural și care se numește tablou”, cum spunea Kandinsky. Noutatea vine din intensificarea accentului pus pe material, în sensul acceptării situațiilor și caracteristicilor pe care pictura le împarte cu lumea celorlalte obiecte fizice, în principal colaborarea cu calitățile subiectivului, ale materialului-suport.

Mihai Drișcu, 1981


        Nu atât forma cât formativitatea îl interesează pe Maxa, și aici identificăm trăsătura unificatoare a lucrărilor sale, pe linia unui inedit post-constructivism. Întelegându-și creația, în primul rând, ca pe o ars inveniendi, Florin Maxa nu o retrage în sfera unei orgolioase artificialități, ci caută să stabilească punți permanente de conviețuire cu o natură umanizată, restituită fără violentări ori claustrări forțate, printr-un continuu efort de comunicare prin empatie.

Mihai Ispir, 1981                                                                                  
 
       
        Florin Maxa tinde, până la un anumit punct, să încarneze prototipul artistului ce-și supune, în mod programatic, vocația și evoluția sa în câmpul creației unui continuu și aproape implacabil proces de modernizare. Este vorba de o progresiune cât se poate de manifestă în sensul depășirii (uneori chiar a străpungerii) acelor zone „liniștite” ale artei, considerate, la un moment dat, într-un fals echilibru față de nivelul gândirii și adevărului vieții dintr-o anumită epocă.

                                                                              
Marius Tătaru, 1981
 
       
        Picto-obiectele lui Florin Maxa sunt opera cheie a avangardei românești a anilor ’60, care aduc răspunsuri foarte originale problemelor artei minimale și ambientale.


Robert Fleck, 1999


        Matură, puternică, originală, opera picturală a lui Florin Maxa s-a întrupat în decenii de căutări plastice, de arheologizare de noi teritorii ale cunoașterii de la cibernetică până la muzică.
        Erudiția sa singulară, măiestria soluțiilor sale plastice marchează aceste stații ale cunoașterii fiind totodată o cale de adâncă trăire spirituală, de dezocultare de sine.
        Imaginile sale de mare energie plastică sunt amprente spirituale aflate sub semnul unei somptuoase și tensionate efervescențe creatoare. Ele relevă o ardență a spiritului, o nevoie de a inova parcă într-un prezent continuu universul său plastic. Astfel, se configurează prin imagini-amprentă un răspuns creator, autentic ce îngemănează uitate sensuri ale tradiției picturale cu originalitatea de esență a limbajului său plastic. Din această adevărată și intensă bucurie se naște spațiul pictural al lui Florin Maxa. Structură și acțiune cromatică; tonurile saturate au consistență, intensitate, puritate, artistul posedând taina de a le fixa, fără ca ele să înceteze să fie fluide, parcă într-o lirică mișcare și transformare, forma devenind consubstanțială luminii.
        Uneori imaginile-amprentă ne dezvăluie nucleul poetic iradiant al unui peisaj din deltă, al unei culmi de deal, al unei câmpii în eterna rotire a anotimpurilor. Cu o seninătate, cu o puritate a decupării, cu un duct energic și, mai ales, o modulare savantă a culorilor saturate clamează o misterioasă și sobră muzicalitate.
        Imaginea devine o ipostază cromatică prețioasă cu valențe parcă tactile, chiar haptice când artistul se apropie de efigii sufletești ca Voronețul sau Veneția.
        O tehnică deosebită ce induce prin rugozitate atributele patinei, potențând astfel culorile: roșu adânc saturat, gri-brun cu sclipiri de argint ce se decupează pregnant de un albastru sau verde modulat. Asistăm la o îngemănare aleasă și subtilă între culoarea saturată și cea modulată tributar abstractului.
        Adesea, vitalitatea conținută, intensă, debordantă este stabilizată de modularea verdelui sau albastrului pe care artistul le așază rafinat în economia imaginii. Și de aici, liziera dintre figurativ și nonfigurativ se destramă.
        Dincolo de cutume, se edifică o lume sugestivă augmentată de o partituă creativă de o rară acuratețe cromatică și tactilă.
        Geometriilor statice, mate din deceniul opt li se adaugă în imagini o interpretare volumetrică cristalină, ca mai apoi să evolueze în sens dinamic pe seama benzilor modulate de culoare. Elemente asemenea unor vegetale acvatice de un roșu saturat li se alătură fragmente telurice sau de zid ce tind să atingă frumusețea tactilă a ceramicii. În alte imagini, ductul devine aleatoriu, iar pata cromatică duce în plină lumină energia frunzei.
        Artistul ne oferă ca dar nu numai originalitatea unei reuniri de amprente-imagini, ci și coeziunea lor într-un tot indestructibil în care se resimte - între deschidere și intransigență - în plan secund, un acord temperamental stabilit cu fermitate între măiestria configurării materiei cromatice și artist.


Alexandra Rus, în catalogul Expoziției personale Teritorii, Galeria Frezia, Dej, 2010.
(Sursă: http://patzeltart.ro/v/MAXA+FLORIN/album+despre+FLORIN+MAXA/Comentariu+pe+coperta+Catalogului+Expozitiei+FLORIN+MAXA+de+la+Galeria+Frezia+Dej+nov_+2010.jpg.html)


        ... cele trei lucrări cu titlul Picto-obiect datează din anii 1968 și 1969, puțin după ce a absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu”. Aceste lucrări din anii 1960 sunt azi expuse alături de lucrări datate 2011...
        Interesant cum non-pictura este redusă până la geometrizarea formei, simetrică sau asimetrică. Este expus şi văzut simultan din mai multe unghiuri, fiind prezentat cu mai multe faţete. Imaginea este astfel descompusă în forme geometrice. În Picto-obiectul cu formă circulară, datat 1968, artistul vorbeşte despre forma perfectă - cercul - închis într-un alt cerc. Relieful cu cratere înscrie mai multe forme tubulare, fixate cu diverse materiale, pe placa de lemn. Încercând să descifrez ce se ascunde în spatele acestei forme geometrice, cercul, intitulat Picto-obiect, imi permit să îl citez pe Eugen Ionescu în sintagma „Dacă iei un cerc şi începi să îl mângâi, devine vicios”.
        Pornind de la definiţia poliedrului (de la cuvintele grecești poly - multe și hedron - bază), care este o formă tridimensională formată din fețe poligonale plane, care se întâlnesc în muchii, care la rândul lor se întâlnesc în vârfuri, deducem că forma de bază, redusă la absolut, este un poliedru. În viziunea artistului, poliedrul primeşte o nouă dimensiune. Reducând forma poliedrului până la corpuri geometrice simple şi aplatizate, închise în unghiuri care se atrag sau se resping, Florin Maxa îşi asumă forma, reinventând-o.
        Ofensiv în încifrarea legăturii dintre design-ul obiectului pe suport de lemn şi pictura în acryl, în cele două lucrări, figurile geometrice sau picto-obiectele sunt opuse în poziţionare. Cele două picto-obiecte sunt datate 1969.
        Artistul îşi legitimează arta prin noţiuni ca activitate antisocială, ofensivitate, defulare.


Ana-Maria Frate, Transgresarea în „ciudat”, articol publicat în revista „Art Act Magazine”, fragment preluat de pe http://artavizuala21.wordpress.com/tag/florin-maxa/