REFERINŢE


Mircea DEAC
         Jecza a realizat un limbaj plastic personal şi original. S-a oprit, în căutările sale, acolo unde forma devine imagine artistică, unde volumul dobândeşte semnificaţie şi se transformă în simbol. Totodată Jecza este animat de umanizarea sculpturii sale spaţiale, depăşind în acest sens tehnica strictă a fasonării metalului. Pleacă şi el, ca şi înaintaşii săi, de la natură. O simplifică, o stilizează şi-i generalizează sensurile până la abstract. Introduce o ordine geometrică. Metamorfozează datele sensibilităţii empirice prin calcul şi raţionament la forme spaţiale, la implicarea generalului în forma ce animă un spaţiu, ce redă ritmul şi echilibrul şi le integrează organic în volum. Operele sale impresionează prin eleganţa proporţiilor, prin compoziţie, prin justeţea şi îndrăzneala ritmului, prin forţa echilibrului.
(Afirmări, Timişoara, Editura Facla, 1976, p.21)
 
 
SZEKERNYES  Janos
         Jecza Peter s-a ridicat la o înaltă cotă artistică de pe care se avântă însă cu o neistovită perseverenţă spre cucerirea a şi mai abrupte culmi. Aflat în plenitudinea anilor săi de creaţie, lucrează încordat şi, în atelierul său, se înfiripă şi prind viaţă opere tot mai valoroase şi mai mature. Numele şi semnătura sa reprezintă rang şi calitate. Lucrările şi expoziţiile sale repurtează succese de răsunet în ţară şi peste hotare. Petru Jecza  e unul dintre cele mai remarcabile talente ale generaţiei de mijloc a sculpturii noastre, una din cele mai marcante şi mai originale individualităţi artistice ale ei.
(Peter Jecza, Editura Kriterion, Bucureşti, 1981, p.12)
 
 
Constantin PRUT
         Pe parcursul întregului efort de implantare a formelor sculpturale în spaţiu, recunoaştem o clară intuire a bunelor proporţii, o tendinţă spre muzicalizare, spre armonizarea părţilor, care nu afectează expresivitatea gravă, profundă a creaţiei sale.
(Dicţionar de artă modernă, Bucureşti, Editura Albatros,, 1982, p.216)
 
Vasile DRĂGUŢ
         (...) ideea de unitate a formelor nu este nouă, dar Petru Jecza are meritul de a fi căutat şi de a fi găsit o variantă proprie, profund originală, a demonstraţiei. În interiorul spaţiului de severă şi abstractizantă rigoare a cubului, formele se compun potrivit legilor dialectice de confruntare şi armonie, exaltând ideea de unitate dinamică.
(Ateliere timişorene. Petru Jecza, în „Arta”, nr.7-8 /1982, p.57)
 
 
Andrei PINTILIE
         O lucrare iradiantă este Acustica lui Jecza, care lasă să se întrevadă un sculptor puternic şi serios, pentru care spaţiul ambient nu mai constituia un fel de „ramă” a masei sculptate, ci era chemat să participe la lucrare. O confirmă de altfel şi alte lucrări aparţinătoare aceleiaşi perioade: Ascensiune (1968), Rădăcină (1966), Phoenix (1972)....
(Portret Jecza Peter, în „Arta”, nr.8 / 1985, p.29)
 
 
Coriolan BABEŢI
        Un conceptualism atenuat şi mlădiat de reverie. Prea euclidianul cub e informat de idei şi mituri... Avem astfel, la Petru Jecza, o punere în cub a lumii, o ‚mise-en-cube’, în care străvechiul gest modelator (şi demiurgic!) al sculptorului e adumbrit de un gest mai amplu: cel ‚ziditor’.
(Lecţia despre cub de Petru Jecza, în „Orizont”, nr.34 /1986, p.6)
 
 
Şerban FOARŢĂ
         (...) Monadele lui Jecza Petru sunt, la origine, nişte diade, nişte doimi recontopite, nişte perfecte – brâncuşiene !- cupluri; sunt jumătăţi predestinate să reconstituie întregul (sau, cel puţin, - nostalgic – să-l evoce). E pentru ce, de altfel, parangonul (şi idealul) statuariei sale nu este altul decât Cubul însuşi – cel mai stabil, acesta, între corpuri (şi cel dintâi în excelenta cvintă a perfecţiunilor poliedrale,  - dacă se începe cu „Pământul”, cu care va fi fost asimilat).
        Ceea ce nu înseamnă, însă, că golul nu şi-ar avea locul în cubica stabilitate, în plenitudinea acestei sculpturi (altminteri fericite): un gol ambiguu, se pare, - ca unul ce semnifică (şi este) când vid (viduitate, văduvie), fisură, criză, schismă şi absenţă: „oglindă oarbă” (sau fereastră condamnată), când expectation – care, în engleză, e, deopotrivă, adăstare şi speranţă (...).
        (...) E, mai cu seamă, cazul formelor „deschise”, al bronzurilor excavate, al cuburilor îmbucătăţite (vădindu-şi miezul hipogeic, dantesca infernalitate, - de-a lungul unor silnice, abrupte, coclit-rugoase falii şi „clivaje”), ca şi al solitarelor „matriţe”, al femininelor tipare (invaginate, negative), în aşteptarea unui pattern, a jumătăţii celeilalte, - cu care, prin reîntregire(re)îmbucare (şi re-in-cubare !), acced(em) la condiţia însăşi, benefică, de symbolon.

(Cubul şi cupa, în „Orizont”, nr.32 / 1986, p.1)
 
 
Dan GRIGORESCU
        Jecza păstrează unele puncte de contact cu realul, dar acestea sunt aproape exclusiv de natură simbolică; e tocmai ce se petrece şi în formele sculpturii primitive care nu sunt niciodată pur funcţionale, ci aspiră la reprezentarea, fie chiar şi numai aluzivă, a unui obiect anume din lumea familiară deopotrivă celui care a creat forma şi celui care o priveşte.
(Idee şi sensibilitate. Direcţii în arta românească contemporană, Bucureşti, Editura Meridiane, 1991, p.30)
 
 
Negoiţă LĂPTOIU
        Prin energica străpungere a materiei greoaie, monolitice, sculptura va primi mobilitate, dezvoltându-se energii în permanentă confruntare cu spaţiul înconjurător. Cu luciditate, artistul va urmări plămădirea unor forme vital expresive, nu pure, ci păstrând - în genere - logica ordinii naturale.
(Plasticieni timişoreni, Bucureşti, Editura Artemis, 1992, p.48)
 

Ileana PINTILIE
        Cubul este forma aleasă de artist, aflată într-un dialog pozitiv cu golul, introdus în suprafaţa pură ca un accident ce interferă brutal cu calmul general al volumului. Cubul semnifică amplificarea forţelor generatoare ale pătratului, ale echilibrului şi stabilităţii, incluzând în interiorul acestora  confruntarea şi armonia în dialectica lor specifică. Sculptura lui Jecza se defineşte din ce în ce mai mult ca o îndepărtare de la natură, văzută ca sursă imediată de inspiraţie, în favoarea alegerii formelor abstracte. Acestea sunt capabile să exprime un mod de gândire, ce revelează unitatea, elementarul şi structura invizibilă a lumii materiale şi spirituale.
(Peter Jecza, în „Catalogul Bienalei Internaţionale de sculptură mică”, Muzeul de Artă Concretă Ingolstadt / Germania,  Galeria Murska Sobota / Slovenia, 1997, p.113)
  
 
Ioan IOVAN
        A realizat o operă a echilibrului în care însuşi echilibrul e algoritm vital. Şi-a găsit un drum propriu, a ajuns la un stil propriu şi la o formulă artistică proprie, conform firescului cu care sâmburele germinează şi, dezvoltându-se după un program lăuntric, devine formă aparte în existenţă proprie. Cu atât mai mult cu cât a reuşit să realizeze o operă după ce sculptura a trecut de la formele decisive ale antichităţii prin Renaştere, prin Michelangelo Buonarotti, prin Lorenzo Bernini, prin Auguste Rodin, prin Alberto Giacometti, prin Henry Moore şi, mai ales, prin Constantin Brâncuşi. (...)
        Judecând drept, trebuie să se admită că pentru sculptura lui Petru Jecza lucrările devenite reprezentative sunt cele executate pe tema cubului. Acesta fiind intervalul de vârf, într-o structurare adecvată a interpretării şi a evaluării critice, se cere considerat ca fiind referenţial. Ca atare, prima perioadă, situată între anii 1968 – 1978, definită de teme care apar posibile în urma revelării lumii ca formă, poate fi considerată ca reprezentând drumul către cub, a doua, între 1978 – 1988, este o fază caracterizată de supremaţia cubului, iar a treia, din 1988 şi până în 1988 – şi până în prezent, este o etapă a despărţirilor de cub, a revenirii la unele teme iniţiale, o etapă a închiderii de ciclu, aflată sub semnul eternei reîntoarceri.

(Jecza. Ieşirea din cub, Editura Hestia, 2000, p.108)
 
 
Horia MEDELEANU
        Jecza este departe de a fi un simplu epigon al lui Brâncuşi. Aş zice mai degrabă că el s-a aplecat asupra lecţiei marelui său înaintaş pentru a nu o repeta. Şi dacă nu ne este teamă de un cuvânt prea tare, putem afirma că Jecza a creat o formă proprie, în răspăr cu modelul brâncuşian. Brâncuşi a obţinut forma printr-o stilizare extremă, dar demersul său se menţine în interiorul naturii. Formele sale aerodinamice păstrează vie amintirea celor organice, din care descind. Jecza plăsmuieşte forme în afara naturii, demersul său se plasează la graniţa abstractului. „Pasărea” lui apare ca un volum animat de planuri, de plinuri şi goluri, cu suprafeţe concave şi convexe, care exaltă lumina. De fapt, Jecza creează nişte „obiecte noi”, mai aproape de lumea sa interioară, decât de cea exterioară, în timp ce purismul brâncuşian conduce imaginaţia în lumea ideală a prototipurilor platonice. (...) păsările lui Jecza îşi păstrează ponderea materială, iar masa lucrărilor sugerează forţa de atracţie a pământului contrară tendinţei de înălţare în văzduh. Acest antagonism între „ceresc” şi „pământesc” oferă cheia originalităţii artei lui Petru Jecza. (...) păsările lui Jecza, „grele”  şi contorsionate de chinul smulgerii din tirania materiei, încorporează o dramă cu o adâncă semnificaţie umană.
(Sculptorul Petru Jecza şi spiritul formelor, în „Arca”, nr.7,8,9, Arad, 2001, p.60-61)
 
 
SZEKERNYES Janos
        Ca artist creator în decursul unei cariere fructuoase de peste patru decenii a realizat o operă deosebit de bogată, consistentă şi diversificată, care cuprinde cca. 700 de lucrări. Unele dintre acestea le-a finalizat în mai multe exemplare şi variante. A lucrat şi în lemn, marmură, piatră naturală şi artificială, dar în ultima perioadă îşi toarnă şi îşi finalizează marea majoritate a lucrărilor în bronz. Preferă structurile sobre, formele dinamice şi pure, precum şi suprafeţele netede. Şlefuite şi finisate perfect. Temele favorite, abordate în cicluri ample, compuse din multe piese şi reluate în permanenţă, sunt zborul, dansul, îmbrăţişarea, coeziunea, unitatea, maternitatea, cubul, nudul etc.
(Jecza Peter, Editura Mentor, Tg.Mureş, 2003, p.49)
 
 
Mădălina DIACONU
        Între organic şi abstract se instaurează corespondenţe secrete. Pe de o parte, Femininul şi Masculinul devin principii abstracte, forme corelative surprinse în complexitatea lor organică, pe de altă parte. Formele abstracte înseşi sunt umanizate, omul fiind măsura tuturor lucrurilor. Cubul dislocat ce protejează în interiorul său o sferă devine o Mamă cu copil, în timp ce o figură asemănătoare rămâne o abstractă Monadă înclinată: aceleaşi figuri pot fi citite, aşadar, în ambele registre.
(Anatomie şi aritmetică fiziocratică. Un profil Peter Jecza, în „Observator cultural”, nr.157/2003, p. 23)